|
|
 | | |
 |
Pan Wołodyjowsky - Henryk Sienkiewicz
Editura Garamond,
|
|
|
Țara arde și baba se piaptănă! Cam acesta este mesajul transmis de către Henryk Sienkiewicz în cel de al treilea volum al trilogiei sale închinat vremurilor bune din istoria Poloniei. Noroc cu o mână de viteji, care prin eforturi supraomenești reușesc să oprească înaintarea puhoiului otoman.
Din prea mult entuziasm, pentru a-i trezi din amorțeala cei cuprinse pe contemporani, Henryk Sienkiewicz ajustează puțin istoria în favoarea eroilor romanelor sale. Acest lucru îi aduce pe de o parte onoruri, dar și o mulțime de critici din partea specialiștilor, motiv pentru care în acest volum se îndepărtează mai puțin de la cursul istoriei. Prin urmare, deși vitejești, faptele nu mai au întotdeauna finalul fericit. De', viața nu e numai lapte și miere.
Un alt factor care influenţează acest roman este moartea soției autorului, care-l aruncă pe acesta în melancolie. Cel puțin în prima treime a romanului, faptele vitejești sălășuiesc mai mult în amintiri, iar dramele personale și poveștile de amor umplu paginile.
Dacă pe Skrzetuski, eroul primului roman din trilogie, îl regăsim aici fericit și cu o droaie de copii, Wołodyjowsky apare ca un personaj doborât de necazul morții bruște a logodnicei sale, retras la o mănăstire cu gândul de a-și închina restul vieții Domului. Noroc cu jupân Zagloba care, ca de obicei, aduce lucrurile pe făgașul normal prin vicleșugurile sale: îl ademenește în afara mănăstirii, îl îmbată și îl aruncă în brațele unei femei. Chiar dacă planurile de însurătoare nu ies de la început, precum unse, pe parcurs, Wołodyjowsky își găsește aleasa inimii în "haiducelul" Basia. Între cei doi se înfiripă o dragoste atât de mare că numai moartea îi va mai despărți...
Noua familie se mută la Chreptiów, o garnizoană de graniță, unde, cu câteva sute de oșteni aflați în subordine, aduc liniștea ținuturilor din zonă. Aici încep poveștile la gura focului în stilul lui Sadoveanu, dar nu despre vânătoare și peisaje mioritice, ci despre întâmplări din robie de la turci și tătari.
Încet, încet autorul scapă de melancolia de la începutul romanului și apare acțiunea în toată splendoarea ei: trădări, crime, violuri, jafuri, tâlhari, răpiri, culminând cu atacul oastei otomane asupra cetății Kamieniec.
În carte este descrisă și o incursiune a trupelor polone în Moldova: un teritoriu cam sălbatic, împânzit de codrii și controlat de turci... hmmm. Mă rog, fiecare cu istoria și orgoliile lui. (Vorbim despre anii 1670...)
Deși prima parte a fost puțin cam plictisitoare, partea a doua a romanului l-a adus în scenă pe adevăratul Henryk Sienkiewicz, un scriitor de marcă, nu doar al Poloniei, ci al întregii omeniri. Pentru acest lucru îi acord romanului nota 4,4.
|
|
Crystian
|
| |
| |
|
Prin foc și sabie - Henryk Sienkiewicz
Editura Garamond,
|
|
|
1647. Moldova prospera sub domnia lui Vasile Lupu. La fel și Polonia cu care avea strânse relații comerciale. Prin urmare, nu este de mirare să dai de moldoveni la tot pasul prin Polonia.
Apoi a început războiul civil - la polonezi, desigur. Cazacii s-au ridicat împotriva leșilor, sub conducerea lui Bohdan Chmielnicki. La noi se numeau răscoale și erau împotriva boierilor, dar maestrul Sienkiewicz răstoarnă situația și îi prezintă pe zaporojeni ca fiind cei care au pornit un război civil nedrept împotriva șleahtnicilor unindu-se cu tătarii pentru a pârjoli țara de dincolo de Nistru, actuala Ucraina.
De fapt acesta a fost și principala critică adusă romanului: din dorința de a readuce în mintea polonezilor, trecutul glorios al războinicilor, Sienkiewicz a modificat pe ici pe colo faptele istorice și a creat o serie de eroi, cu caracteristici ce întrec oamenii de rând.
Cel mai important dintre aceștia este porucinicul Skrzetuski, personajul principal, care trece prin încercări deosebite de-a lungul întregului roman, pentru apărarea patriei și pentru recuperarea iubitei lui, cneaghina Helena, din mâna sălbaticului Bohun. Din păcate, este și ușor melancolic, căzând grav bolnav ori de câte ori jupânița Helena părea dispărută pentru totdeauna în mâinile răsculaților sau a lui Bohun.
Regăsim și personaje pitorești, precum lunganul Longinus "Rupe-glugă", al cărui scop era să taie trei capete deodată, cu paloșul lui imens, pentru a-și cinsti strămoșii și jupân Zagloba, care prin istețimea lui a salvat-o în mai multe rânduri pe Helena.
Lăsând la o parte interpretarea faptelor istorice, ce m-a frapat în tot acest conflict a fost multitudinea de străini ce luau parte la lupte. În general mercenari plătiți, aceștia erau nemți, lituanieni, tătari, moldoveni de partea polonezilor și iar tătari, rusini și otomani de partea cazacilor. Parcă cel mai mult fugeau de război tocmai polonezii care ar fi trebui să-și apere patria. Organizarea statală a Poloniei, în care fiecare magnat avea propria lui oaste făcea lucrurile mult mai complicate, față de țările române.
Să omori cât mai mulți dușmani era la mare cinste, de prizonieri nici nu putea fi vorba, sate întregi și cetăți erau culcate la pământ de pârjol, cei care scăpau vii erau duși în robie la tătari, spânzurați, violuri, pruncucideri, jafuri, erau niște lucruri atât de obișnuite încât azi te înfiori numai la gândul că așa ceva putea să existe în realitate.
În schimb războiaiele erau ca la carte: se puneau oștile față în față, începea apoi harțul între cei mai viteji din ambele tabere, apoi năvăleau una împotriva celeilalte. Nemții, supraviețuitori ai războiului de 30 de ani, erau cei mai tari și mai organizați, iar, interesant, turcii cei mai slabi. Mi-aduce în minte jocurile pe calculator. Până și preoții și vrăjitoarele aveau rolul lor.
O carte excepțională, care alături de Quo Vadis mi-au scos la iveală un scriitor desăvârșit în persoana lui Henryk Sienkiewicz, motiv pentru care îi acord nota 4,8.
|
|
Crystian
|
|
|
Pagina anterioară |
|
|
