|
|
 | | |
 |
Åžtafeta - Rodica Ojog-BraÅŸoveanu
Editura Albatros, 1981
|
|
|
Un roman poliţist atipic: pe tot parcursul romanului echipa de "milițieni" asistă practic neputincioasă la desfășurarea evenimentelor, deși răscolesc Bucureștiul, în căutarea unei bombe.
Totul începe când Andrei Gogan, privilegiat al soartei pe post de gestionar la magazinul de obiecte de artă, Artex, se hotărăște să-și arunce în aer magazinul în noaptea de revelion. Dacă nu v-ați prins încă, acțiunea se întâmpla pe vremea comuniștilor, când toate erau ale poporului, deci și magazinul. Prin urmare mare pagubă nu era, atâta tot că prin acestă metodă inedită scăpa de un control de la procuratură care ar fi descoperit mari lipsuri din gestiune.
Apare în scenă o altă privilegiată a soartei, reprezentată a burgheziei decăzute, Corina, o întreținută cu fițe, amanta lui Andrei Gogan, cea care i-a dat o mână de ajutor la furtul din avutul național. Pusă în fața inevitabilului sfârșit al traiului îndestulat, ea se lasă convinsă să plaseze bomba, ascunsă într-un casetofon, în magazinul Artex.
Cum însă, pe vremea aceea un casetofon era un lucru de mare valoare, mai ales într-o noapte de revelion, supraveghetorul Ionel Florea ia cu el casetofonul, "uitat" în magazin de numita Corina.
Din păcate, Corina vede cum Ionel Florea se urcă într-un taxi cu casetofonul "prelucrat", și de aici începe nebunia: Corina se sperie la gândul că poate deveni părtașă la o crimă și intră într-o criză de nervi; Andrei Gogan încearcă să o omoare pentru a scăpa de ea; intervine miliția care o salvează pe Corina și de la care află întreaga târășenie.
Cazul ajunge în regim de urgență la colonelul Dăneț, care nu încetează nici o secundă să se mai mire de năravurile tinerilor din ziua de astăzi, expuse în special în noaptea de trecere dintre ani. Acesta își adună de urgență colectivul și pleacă în urmărirea celor două fire: a bombei din casetofon și a lui Andrei Gogan.
Și dau repede de Ionel Florea, dar... acesta uitase casetofonul pe drum, în taxi. Și cum pe vremea aceea stațiile în taxiuri erau și ele lucruri rare... Găsesc apoi taxiul, dar nu și casetofonul care ajunsese în posesia unor pensionari... a fiului acestora... și ștafeta continuă tot așa, sub ochii neputincioși ai milițienilor, până la sfârșitul cărții. Adică până dimineața devreme, când se ajunge într-un autocar plin cu copii. Iar ceasul bombei ticăie...
Îi acord nota 4,3 pentru că mi-a adus aminte de anii copilăriei comuniste și pentru suspans. Dar parcă prin prea multe mâini a trecut casetofonul acela fără să-l pornească nimeni. Mai dă-o încolo de treabă, doar era noaptea de revelion. Ce chef e ăla fără muzică?
|
|
Crystian
|
| |
| |
|
Prin foc și sabie - Henryk Sienkiewicz
Editura Garamond,
|
|
|
1647. Moldova prospera sub domnia lui Vasile Lupu. La fel și Polonia cu care avea strânse relații comerciale. Prin urmare, nu este de mirare să dai de moldoveni la tot pasul prin Polonia.
Apoi a început războiul civil - la polonezi, desigur. Cazacii s-au ridicat împotriva leșilor, sub conducerea lui Bohdan Chmielnicki. La noi se numeau răscoale și erau împotriva boierilor, dar maestrul Sienkiewicz răstoarnă situația și îi prezintă pe zaporojeni ca fiind cei care au pornit un război civil nedrept împotriva șleahtnicilor unindu-se cu tătarii pentru a pârjoli țara de dincolo de Nistru, actuala Ucraina.
De fapt acesta a fost și principala critică adusă romanului: din dorința de a readuce în mintea polonezilor, trecutul glorios al războinicilor, Sienkiewicz a modificat pe ici pe colo faptele istorice și a creat o serie de eroi, cu caracteristici ce întrec oamenii de rând.
Cel mai important dintre aceștia este porucinicul Skrzetuski, personajul principal, care trece prin încercări deosebite de-a lungul întregului roman, pentru apărarea patriei și pentru recuperarea iubitei lui, cneaghina Helena, din mâna sălbaticului Bohun. Din păcate, este și ușor melancolic, căzând grav bolnav ori de câte ori jupânița Helena părea dispărută pentru totdeauna în mâinile răsculaților sau a lui Bohun.
Regăsim și personaje pitorești, precum lunganul Longinus "Rupe-glugă", al cărui scop era să taie trei capete deodată, cu paloșul lui imens, pentru a-și cinsti strămoșii și jupân Zagloba, care prin istețimea lui a salvat-o în mai multe rânduri pe Helena.
Lăsând la o parte interpretarea faptelor istorice, ce m-a frapat în tot acest conflict a fost multitudinea de străini ce luau parte la lupte. În general mercenari plătiți, aceștia erau nemți, lituanieni, tătari, moldoveni de partea polonezilor și iar tătari, rusini și otomani de partea cazacilor. Parcă cel mai mult fugeau de război tocmai polonezii care ar fi trebui să-și apere patria. Organizarea statală a Poloniei, în care fiecare magnat avea propria lui oaste făcea lucrurile mult mai complicate, față de țările române.
Să omori cât mai mulți dușmani era la mare cinste, de prizonieri nici nu putea fi vorba, sate întregi și cetăți erau culcate la pământ de pârjol, cei care scăpau vii erau duși în robie la tătari, spânzurați, violuri, pruncucideri, jafuri, erau niște lucruri atât de obișnuite încât azi te înfiori numai la gândul că așa ceva putea să existe în realitate.
În schimb războiaiele erau ca la carte: se puneau oștile față în față, începea apoi harțul între cei mai viteji din ambele tabere, apoi năvăleau una împotriva celeilalte. Nemții, supraviețuitori ai războiului de 30 de ani, erau cei mai tari și mai organizați, iar, interesant, turcii cei mai slabi. Mi-aduce în minte jocurile pe calculator. Până și preoții și vrăjitoarele aveau rolul lor.
O carte excepțională, care alături de Quo Vadis mi-au scos la iveală un scriitor desăvârșit în persoana lui Henryk Sienkiewicz, motiv pentru care îi acord nota 4,8.
|
|
Crystian
|
|
|
Pagina următoare |
|
|
