CrysSoft Literatisia - ultima carte pe care am citit-o

     La început m-am aşteptat să fie ceva în genul Misterele Parisului sau Misterele Romei, chiar dacă în variantă contemporană. După ce am am început să citesc primele pagini am crezut că sunt trei romane poliţiste... dar m-am înşelat încă o dată. Atât de tare încât m-am dus pe net să văd dacă sigur nu mă înşel!
     Toate cele trei povestiri, Oraşul de sticlă, Fantome şi Camera încuiată încep precum nişte romane poliţiste clasice: apare în scenă detectivul care este chemat să rezolve un caz clasic, asigurarea protecţiei, o urmărire clasică, o dispariţie. Însă rezolvarea cazurilor nu prezintă nici un interes, sau dimpotrivă. Depinde din ce punct de vedere priveşti lucrurile.
     Acţiunea se concentrează asupra detectivilor, care preocupaţi de cazuri ajung să confunde propria viaţă cu viaţa cazului, ajungând la căderi nervoase, cu percepţii greşite ale realităţii. Citindu-le începi să-i înţelegi pe cei ce suferă de sindromul biropat... oare prezint şi eu simptomele? Dacă nu, sigur sunt pe drumul cel bun.
     Autorului îi place să se joace cu cuvintele, folosind elemente comune între cele trei povestiri: caietul roşu, folosit de detectivi pentru a-şi face notiţele, aluzii la celelalte cazuri din romanele paralele şi chiar propriul nume. În ultimul roman, se face referire la detectivul din primul roman, mai bine zis la o imagine a lui, care oferă o posibilă explicaţie a dispariţiei lui.
     Apropo, în două dintre cele trei romane, detectivii sunt scriitori. Primul este chemat din întâmplare în locul unui detectiv real (numit Paul Auster). În cel de-al doilea, detectivul are înclinaţii scriitoriceşti. Un adevărat festin literar!
     Pentru schimbările spectaculoase de situaţii şi pentru că m-a pus pe gânduri îi ofer nota 4,5.

Crystian

Dragostra nu moare - Maitreyi Devi
Editura Amaltea, 1999

     În anul 1928 Mircea Eliade primește o bursă de studii în India din partea Maharajahului de Kassimbazar, un "miliardar hotărât să-și risipească averea" prin "pomana dirijată și crearea unui birou de împărțit ajutoare pentru oamenii de știință". Despre călătoria până în India și primele lui impresii despre acestă țară puteți citi mai multe în volumul Biblioteca Maharajahului apărut la Editura Garamond.
     Spre sfârșitul anului 1929, după ce suferă de malarie și este internat într-un spital local, Mircea Eliade se mută în casa lui Surendranath Dasgupta, cel mai mare filosof indian, decan al Universității din Calcutta. Aici o întâlnește pe Maitreyi, fiica filosofului pe care o privește la început ca pe o curiozitate orientală, dar cu timpul între cei doi se naște o dragoste profundă. Din păcate, conflictele culturale duc la despărțirea forțată a celor doi, la 30 septembrie 1930.
     În anul 1934, Eliade publică cartea cu titlul Maitreyi, în care relatează povestea de dragoste trăită, puțin stilizată și cu un final modificat pentru a crește intensitatea trăirilor și valoarea literară.
     Deși, în decursul anilor aude zvonuri că s-ar fi scris o carte cu și despre ea, abia în 1972 Maitreyi Devi află până unde a mers Mircea Eliade cu detaliile (sau cu imaginația) și se hotărăște să dea o replică scriind propria sa versiune a întâmplărilor în Dragostea nu moare, Na Hanyate în Bengali.
     Vă recomand să citiți toate cele trei cărți în ordinea apariției lor, pentru a descoperi pas cu pas, povestea de dragoste și urmările ei, pentru că în Dragostea nu moare, anul 1930 nu ocupă decât prima parte. Următoarele trei părți prezintă continuarea, amprenta pe care dragostea lui Mircea Eliade a lăsat-o asupra lui Maitreyi. O să rămâneți surprinși mai întâi de diferențele de abordare dintre cele două cărți. Aceeași poveste, aceleași întâmplări, dar văzute din unghiuri total diferite. Iar sfârșitul... e total neașteptat. (Atenție, și Maitreyi l-a modificat, dar reflectă realitatea, fiind scris cu ajutorul simbolurilor, ne spune ea mai târziu într-un interviu.)
     Adevărul despre povestea de dragoste dintre cei doi mari scriitori... se află probabil prins undeva la mijloc și poate fi citit printre rânduri.
     Mi-au plăcut mult toate cele trei cărți și le-am citit cu sufletul la gură. Un singur lucru m-a supărat la Dragostea nu moare: faptul că nu toți termenii bengalezi sunt traduși în glosarul de la sfârșitul cărții, motiv pentru care îi acord doar nota 4,5.

Crystian

Pagina următoare