|
|
 | | |
 |
Cel mai bogat om din Babilon - George S. Clason
Editura Amaltea, 2004
|
|
|
Cine nu a auzit de Babilon? Dar cu toate că astăzi au rămas puţine vestigii arheologice ce-i aparţin, măreţia lui a dăinuit peste milenii. Oricât am urî (sau iubi) banii, aceştia au fost mijlocul care au asigurat şi bogăţia Babilonului, în special prin dezvoltarea comerţului în zonă.
Este interesant cum s-au păstrat din acele timpuri biblice legile de bază ale lumii financiare, deşi lumea în care trăim s-a schimbat atât de mult. Cea mai importantă, după mine: "Banul la ban trage!" - deşi nu o veţi găsi descrisă sub această formă în carte.
Cartea în sine este o culegere de parabole - babiloniene -, asemănătoare unor poveşti pentru copii. Chiar ar putea fi folosite ca lectură pentru cei mari şi mici deopotrivă, pentru că nu le lipseşte nici acţiunea şi nici happy end-ul. Cetăţeni simplii, scribi, sclavi, conducători de caravane, negustori, cămătari, hoţi, bogătaşi, nimic nu lipseşte din ingredientele unei poveşti cu aer oriental din 1001 de nopţi.
Am observat totuşi o diferenţă faţă de tendinţa actuală: dacă scopul cărţii este să te scape de datorii şi să te îmbogăţească, prin acumulare de capital, investiţii profitabile dar şi asigurate, astăzi dimpotrivă, scopul este să devii cât mai datornic, printr-o iluzie a zicalei mai sus menţionate: câştigă pe banii altora... ai băncilor. Da, băncile câştigă! Cât despre tine... trebuie să câştigi nu numai partea ta, dar şi cea a băncilor. Au ajuns cămătarii la putere?
Cel puţin cartea ne învaţă cum să scăpăm de ei, dar... e nevoie de multă, multă disciplină personală, să rezişti tentaţiilor ce ne înconjoară. Dar finalul fericit promis, merită tot efortul!
Pentru că mi-a înlăturat îndoielile despre legile lumii financiare care duc la succes şi pentru că în acest fel îmi determină cursul vieţii îi ofer nota maximă 5! Citiţi-o şi voi: o lectură plăcută şi uşoară la ceas de seară, şi apoi... cugetaţi!
|
|
Crystian
|
| |
| |
|
Prin foc și sabie - Henryk Sienkiewicz
Editura Garamond,
|
|
|
1647. Moldova prospera sub domnia lui Vasile Lupu. La fel și Polonia cu care avea strânse relații comerciale. Prin urmare, nu este de mirare să dai de moldoveni la tot pasul prin Polonia.
Apoi a început războiul civil - la polonezi, desigur. Cazacii s-au ridicat împotriva leșilor, sub conducerea lui Bohdan Chmielnicki. La noi se numeau răscoale și erau împotriva boierilor, dar maestrul Sienkiewicz răstoarnă situația și îi prezintă pe zaporojeni ca fiind cei care au pornit un război civil nedrept împotriva șleahtnicilor unindu-se cu tătarii pentru a pârjoli țara de dincolo de Nistru, actuala Ucraina.
De fapt acesta a fost și principala critică adusă romanului: din dorința de a readuce în mintea polonezilor, trecutul glorios al războinicilor, Sienkiewicz a modificat pe ici pe colo faptele istorice și a creat o serie de eroi, cu caracteristici ce întrec oamenii de rând.
Cel mai important dintre aceștia este porucinicul Skrzetuski, personajul principal, care trece prin încercări deosebite de-a lungul întregului roman, pentru apărarea patriei și pentru recuperarea iubitei lui, cneaghina Helena, din mâna sălbaticului Bohun. Din păcate, este și ușor melancolic, căzând grav bolnav ori de câte ori jupânița Helena părea dispărută pentru totdeauna în mâinile răsculaților sau a lui Bohun.
Regăsim și personaje pitorești, precum lunganul Longinus "Rupe-glugă", al cărui scop era să taie trei capete deodată, cu paloșul lui imens, pentru a-și cinsti strămoșii și jupân Zagloba, care prin istețimea lui a salvat-o în mai multe rânduri pe Helena.
Lăsând la o parte interpretarea faptelor istorice, ce m-a frapat în tot acest conflict a fost multitudinea de străini ce luau parte la lupte. În general mercenari plătiți, aceștia erau nemți, lituanieni, tătari, moldoveni de partea polonezilor și iar tătari, rusini și otomani de partea cazacilor. Parcă cel mai mult fugeau de război tocmai polonezii care ar fi trebui să-și apere patria. Organizarea statală a Poloniei, în care fiecare magnat avea propria lui oaste făcea lucrurile mult mai complicate, față de țările române.
Să omori cât mai mulți dușmani era la mare cinste, de prizonieri nici nu putea fi vorba, sate întregi și cetăți erau culcate la pământ de pârjol, cei care scăpau vii erau duși în robie la tătari, spânzurați, violuri, pruncucideri, jafuri, erau niște lucruri atât de obișnuite încât azi te înfiori numai la gândul că așa ceva putea să existe în realitate.
În schimb războiaiele erau ca la carte: se puneau oștile față în față, începea apoi harțul între cei mai viteji din ambele tabere, apoi năvăleau una împotriva celeilalte. Nemții, supraviețuitori ai războiului de 30 de ani, erau cei mai tari și mai organizați, iar, interesant, turcii cei mai slabi. Mi-aduce în minte jocurile pe calculator. Până și preoții și vrăjitoarele aveau rolul lor.
O carte excepțională, care alături de Quo Vadis mi-au scos la iveală un scriitor desăvârșit în persoana lui Henryk Sienkiewicz, motiv pentru care îi acord nota 4,8.
|
|
Crystian
|
|
|
Pagina următoare |
|
|
