CrysSoft Literatisia - ultima carte pe care am citit-o

     Culoarul morții era locul prin care treceau condamnații la moarte, pe ultimul lor drum către scaunul electric, în penitenciarul de la Could Mountain. Aici își petrece ultimele zile uriașul de culoare, John Coffey, acuzat că a ucis cu sânge rece gemenele unui cultivator de bumbac. Aici este locul de desfășurare al acțiunii din romanul cu același nume de Stephen King.
     Îmi plac mult cărțile lui Stephen King, dar am rămas dezamăgit când am aflat, din cele două introduceri ale cărții, că acesta le scrie la comandă, programat, și că este angrenat într-un mecanism comercial foarte bine organizat. S-a dus pe apa sâmbetei tot romantismul genului horror...
     Tot din aceste introduceri am aflat că Culoarul morții este o carte pornită de la o idee care i-a venit celui care-i vindea drepturile de autor în străinătate, Ralph Vicinanza, pe sistemul "Ce-ar fi să scrii un roman în serial, cum făcea pe vremuri Dickens". Au urmat negocieri cu editorii, s-a pus omul pe treabă și uite romanul, șase săptămâni la rând în topul celor mai vândute cărți din New York Times.
     M-am pus pe citit și am hotărât să tot scriu puțin câte puțin pe măsură ce citesc câte un episod.
     Primul episod mi-a adus aminte că am văzut filmul mai demult, cu Tom Hanks (Paul Edgecomb) în rolul gardianului șef de la Sectorul E, locul unde erau încarcerați condamnații la moarte înainte de a fi duși pe Culoarul Morții. Acesta joacă și rolul povestitorului în roman. Cititorul face aici cunoștință cu John Coffey și cu faptele de care este acuzat acesta, lăsând însă acel semn de întrebare dacă într-adevăr este vinovat sau nu (John Coffey este retard și nu prea își aduce aminte nimic din ceea ce a făcut și nici măcar cine este și de unde vine). Mai facem cunoștință cu alți condamnați la moarte și cu un șoricel năstrușnic, care le dă de lucru gardienilor prin aparițiile sale neașteptate.
     Ceva miroase în aer și în ultimele pagini autorul lasă un cârlig pentru episodul al doilea (slăbuț zic eu), când Paul, gardianul șef ne face destăinuirea că John Coffey la marcat atât de mult încât a fost ultimul la care a mai participat la execuție. Aha, va să zică ceva trebuie să facă omul ăsta mai încolo...
     În comparație cu celelalte romane ale lui Stephen King, aici am simțit comercialul, din păcate (poate și pentru că am fost pus în gardă). Să vedem ce va urma...

     Partea a doua ne aduce în atenție conflictul mocnit dintre gardianul răutăcios (și pilos) Percy Wetmore și Mister Jigles, șoricelul năstrușnic dresat de către un condamnat de origine franceză, Delacroix. Piercy este pus la punct în final de către un nou deținut, Billy Wharton.
     Este interesantă fața umană, copilărească, pe care autorul o dă condamnaților la moarte. Billy Wharton apare la timp să ne amintească că în spatele aparențelor stau criminali periculoși.

     A treia parte este locul în care supranaturalul, doar intuit până acum, este redat în cea mai sublimă formă, atunci când John Coffey îl vindecă de prostată pe Paul, doar printr-o simplă atingere. Scena face parte din arsenalul lui Stephen King, care le dă atâta putere romanelor sale prin implicarea afectivă a cititorului. Episodul îl împinge pe Paul să sape în trecutul lui John.
     Din păcate Mister Jigles are un sfârșit nu tocmai plăcut cu ajutorul lui Percy Wetmore, în ajunul execuției lui Delacroix.

     În fine, Stephen King își arată adevăratul talent, atunci când îl prăjește pe Delacroix. Ați văzut vreodată cum e prăjit porcul înaintea Crăciunului? E nimic pe lângă ce a pățit sărmanul Delacroix. Unii au zis că e o mână divină la mijloc. E ciudat că tocmai prin Percy Wetmore a ajuns să acționeze divinitatea, nu?
     Apropo, Mister Jungles, nu și-a dat încă ultima suflare...

     Partea a cincea este dedicată în totalitate vizitei pe care John Coffey o face acasă la administratorul închisorii, Hal Moore, pentru a o vindeca pe soția acestuia de cancer. Acesta este un prilej bun pentru ca condamnatul la moarte să-și arate pe deplin nevinovăția, nu doar prin faptul că el vindecă și nu omoară, ci și prin dovezile pe care Paul Edgemore le găsește în favoarea lui.

     În ultima parte vedem că John Coffey nu este atât de inocent pe cât ne-a lăsat autorul să înțelegem până acum. Și reapare un vechi personaj... Dar vă las pe voi să descoperiți aceste lucruri când veți citi cartea.
     Din păcate, din toate cărțile citite de Stephen King, aceasta a fost prima care a avut un sfârșit liniștit. Nu l-am citit cu sufletul la gură și acest lucru nu îi este caracteristic. La unii mai sentimentali poate chiar li se vor umezii ochii. Eu îi acord nota 4,2.

Crystian

Pan Wołodyjowsky - Henryk Sienkiewicz
Editura Garamond,

     Țara arde și baba se piaptănă! Cam acesta este mesajul transmis de către Henryk Sienkiewicz în cel de al treilea volum al trilogiei sale închinat vremurilor bune din istoria Poloniei. Noroc cu o mână de viteji, care prin eforturi supraomenești reușesc să oprească înaintarea puhoiului otoman.
     Din prea mult entuziasm, pentru a-i trezi din amorțeala cei cuprinse pe contemporani, Henryk Sienkiewicz ajustează puțin istoria în favoarea eroilor romanelor sale. Acest lucru îi aduce pe de o parte onoruri, dar și o mulțime de critici din partea specialiștilor, motiv pentru care în acest volum se îndepărtează mai puțin de la cursul istoriei. Prin urmare, deși vitejești, faptele nu mai au întotdeauna finalul fericit. De', viața nu e numai lapte și miere.
     Un alt factor care influenţează acest roman este moartea soției autorului, care-l aruncă pe acesta în melancolie. Cel puțin în prima treime a romanului, faptele vitejești sălășuiesc mai mult în amintiri, iar dramele personale și poveștile de amor umplu paginile.
     Dacă pe Skrzetuski, eroul primului roman din trilogie, îl regăsim aici fericit și cu o droaie de copii, Wołodyjowsky apare ca un personaj doborât de necazul morții bruște a logodnicei sale, retras la o mănăstire cu gândul de a-și închina restul vieții Domului. Noroc cu jupân Zagloba care, ca de obicei, aduce lucrurile pe făgașul normal prin vicleșugurile sale: îl ademenește în afara mănăstirii, îl îmbată și îl aruncă în brațele unei femei. Chiar dacă planurile de însurătoare nu ies de la început, precum unse, pe parcurs, Wołodyjowsky își găsește aleasa inimii în "haiducelul" Basia. Între cei doi se înfiripă o dragoste atât de mare că numai moartea îi va mai despărți...
     Noua familie se mută la Chreptiów, o garnizoană de graniță, unde, cu câteva sute de oșteni aflați în subordine, aduc liniștea ținuturilor din zonă. Aici încep poveștile la gura focului în stilul lui Sadoveanu, dar nu despre vânătoare și peisaje mioritice, ci despre întâmplări din robie de la turci și tătari.
     Încet, încet autorul scapă de melancolia de la începutul romanului și apare acțiunea în toată splendoarea ei: trădări, crime, violuri, jafuri, tâlhari, răpiri, culminând cu atacul oastei otomane asupra cetății Kamieniec.
     În carte este descrisă și o incursiune a trupelor polone în Moldova: un teritoriu cam sălbatic, împânzit de codrii și controlat de turci... hmmm. Mă rog, fiecare cu istoria și orgoliile lui. (Vorbim despre anii 1670...)
     Deși prima parte a fost puțin cam plictisitoare, partea a doua a romanului l-a adus în scenă pe adevăratul Henryk Sienkiewicz, un scriitor de marcă, nu doar al Poloniei, ci al întregii omeniri. Pentru acest lucru îi acord romanului nota 4,4.

Crystian

Pagina anterioară Pagina următoare