|
|
 | | |
 |
Dreptate fără lege - Edgar Wallace
Editura Crime Scene Publishing, 2009
|
|
|
Un roman polițist atipic, care l-a făcut celebru pe Edgar Wallace. Dacă romanul polițist clasic caută criminalii de-a lungul paginilor sale, în Dreptate Fără Lege participăm încă de la început la plănuirea asasinatului împreună cu cei patru făptași... pardon justițiari.
Ceea ce îi mobilizează pe aceștia în planul lor mârșav este decizia ministrului de externe al Angliei de a emite o lege care să permită extrădarea infractorilor în țările lor de baștină. Printre cei afectați de această lege s-ar afla și Manuel Garcia, un cap al rezistenței spaniole din exil.
Cei patru justițiari își propun să facă tot posibilul să împiedice promulgarea acestei legi, iar în caz de eșec să-l ucidă pe inițiatorul acesteia, adică pe ministrul de externe al Angliei. De-a lungul romanului aflăm că ei nu sunt la prima ispravă de acest fel. Au mai omorât și alți oameni de vază pentru că aceștia s-au dovedit a fi prea lacomi sau își urmăreau interesele proprii în detrimentul celorlalți.
Atracția cărții o constituie faptul că întreaga Londră ajunge să fie implicată în această poveste, fiecare cetățean fiind în căutarea misterioșilor justițiari. Aceștia însă își văd nestingheriți de plan și plaseasă inclusiv o bombă în parlament pentru a convinge autoritățile că nu este doar o simplă glumă.
Se ajunge până acolo încât, la ora la care justițiarii i-au prezis moartea, ministrul de externe este închis singur în biroul său, păzit de o armată de polițiști. Vor reuși oare aceștia să-l apere? Îi vor prinde oare pe cei patru criminali?
Aflați dacă poate fi învins întregul sistem de apărare londonez, în cartea lui Edgar Wallace, căreia îi acord nota 4 pentru un roman polițist foarte bine scris. Păcat că s-a terminat atât repede.
Pentru cei care nu mai găsiți acest roman distribuit împreună cu revista Flacăra, vă recomand cartea Vrăjitorul, cel mai renumit thriller al lui Edgar Wallace, pe care, cu puțin noroc, îl mai găsiți de vânzare la magazinul online CrysSoft Euroalia.
|
|
Crystian
|
| |
| |
|
Prin foc și sabie - Henryk Sienkiewicz
Editura Garamond,
|
|
|
1647. Moldova prospera sub domnia lui Vasile Lupu. La fel și Polonia cu care avea strânse relații comerciale. Prin urmare, nu este de mirare să dai de moldoveni la tot pasul prin Polonia.
Apoi a început războiul civil - la polonezi, desigur. Cazacii s-au ridicat împotriva leșilor, sub conducerea lui Bohdan Chmielnicki. La noi se numeau răscoale și erau împotriva boierilor, dar maestrul Sienkiewicz răstoarnă situația și îi prezintă pe zaporojeni ca fiind cei care au pornit un război civil nedrept împotriva șleahtnicilor unindu-se cu tătarii pentru a pârjoli țara de dincolo de Nistru, actuala Ucraina.
De fapt acesta a fost și principala critică adusă romanului: din dorința de a readuce în mintea polonezilor, trecutul glorios al războinicilor, Sienkiewicz a modificat pe ici pe colo faptele istorice și a creat o serie de eroi, cu caracteristici ce întrec oamenii de rând.
Cel mai important dintre aceștia este porucinicul Skrzetuski, personajul principal, care trece prin încercări deosebite de-a lungul întregului roman, pentru apărarea patriei și pentru recuperarea iubitei lui, cneaghina Helena, din mâna sălbaticului Bohun. Din păcate, este și ușor melancolic, căzând grav bolnav ori de câte ori jupânița Helena părea dispărută pentru totdeauna în mâinile răsculaților sau a lui Bohun.
Regăsim și personaje pitorești, precum lunganul Longinus "Rupe-glugă", al cărui scop era să taie trei capete deodată, cu paloșul lui imens, pentru a-și cinsti strămoșii și jupân Zagloba, care prin istețimea lui a salvat-o în mai multe rânduri pe Helena.
Lăsând la o parte interpretarea faptelor istorice, ce m-a frapat în tot acest conflict a fost multitudinea de străini ce luau parte la lupte. În general mercenari plătiți, aceștia erau nemți, lituanieni, tătari, moldoveni de partea polonezilor și iar tătari, rusini și otomani de partea cazacilor. Parcă cel mai mult fugeau de război tocmai polonezii care ar fi trebui să-și apere patria. Organizarea statală a Poloniei, în care fiecare magnat avea propria lui oaste făcea lucrurile mult mai complicate, față de țările române.
Să omori cât mai mulți dușmani era la mare cinste, de prizonieri nici nu putea fi vorba, sate întregi și cetăți erau culcate la pământ de pârjol, cei care scăpau vii erau duși în robie la tătari, spânzurați, violuri, pruncucideri, jafuri, erau niște lucruri atât de obișnuite încât azi te înfiori numai la gândul că așa ceva putea să existe în realitate.
În schimb războiaiele erau ca la carte: se puneau oștile față în față, începea apoi harțul între cei mai viteji din ambele tabere, apoi năvăleau una împotriva celeilalte. Nemții, supraviețuitori ai războiului de 30 de ani, erau cei mai tari și mai organizați, iar, interesant, turcii cei mai slabi. Mi-aduce în minte jocurile pe calculator. Până și preoții și vrăjitoarele aveau rolul lor.
O carte excepțională, care alături de Quo Vadis mi-au scos la iveală un scriitor desăvârșit în persoana lui Henryk Sienkiewicz, motiv pentru care îi acord nota 4,8.
|
|
Crystian
|
|
|
Pagina anterioară Pagina următoare |
|
|
