CrysSoft Literatisia - ultima carte pe care am citit-o

     Recunosc că, după ce am terminat de citit această carte, m-am dus pe Internet și am început să caut... ceva lipsea... prea am rămas cu ochii în ceață. Și am rămas surprins de numărul mare de comentarii găsite. De aceleași întrebări puse și de către alți cititori. Explicația: păi tocmai acesta este scopul cărții, și se pare că i-a reușit de minune. Culmea e că autorul recunoaște în introducere că a fost mai explicit în această ediție, față de edițiile anterioare.
     Nicholas Urfe este un tânăr rebel. Tratează totul cu indiferență, cinism și superficialitate, drept pentru care rămâne un însingurat. Pentru că nu-și găsește locul în societatea londoneză de la începuturile anilor 50, profită de ocazia care i se ivește de a pleca pe insula Phraxos din Grecia, pentru a preda limba engleză la un liceu de băieți. Înainte de a pleca însă, are o scurtă relație cu Alison, o tânără australiancă. Deși nici unul dintre cei doi nu este genul fidel, totuși se îndrăgostesc unul de celălalt, dar nici unul dintre ei nu vrea să recunoască acest lucru.
     Pe insula Phraxos, un loc izolat de restul lumii, Nicholas cunoaște un personaj ciudat, Maurice Conchis. Acesta îl supune pe Nicholas unui joc psihologic, greu de imaginat, dar realistic. Nu doar pe Nicholas îl domină ci și pe cititor: cu fiecare pagină ești tot mai dornic să afli ce se întâmplă mai departe. Și surprizele se țin lanț.
     Din manipulator, Nicholas ajunge să fie manipulat, să-și schimbe radical opiniile, să fie la un pas de sinucidere. I se înscenează moartea lui Alison și se îndrăgostește de un personaj fictiv, de o actriță. Realitatea i se prezintă ca fiind falsă și imaginarul ca fiind real. Corespondența îi este interceptată și orice legătură cu lumea externă este foarte bine controlată.
     Nicholas află în cele din urmă că el este doar subiectul unui experiment de natură psihologică, care se repetă an de an, de fiecare dată cu un alt cobai. Pentru această manipulare a psihicului dusă la extram, Maurice, magicianul, dispune de sume imense de bani, de puneri în scenă cu actori angajați și de un har personal pe care-l mai întâlnești doar la vrăjitoare (apropo de pățania Oanei Zăvoranu).
     Ca și cititor ești la fel de fermecat și de manipulat: nu mai ști ce este real și ce este teatru... și la final ești lăsat în ceață. Cel puțin ăsta este primul sentiment. Apoi îți dai seama că autorul ți-a spus tot timpul adevărul, dar erai prea ocupat de acțiune ca să ști să citești indiciile. Cei care au citit-o de mai multe ori, spun că de fiecare dată au mai descoperit câte ceva. (Cartea este plină de aluzii la personaje și întâmplări din mitologia greacă și din literatura universală. Unii o și condamnă din acest motiv pentru că este prea încărcată cu detalii).
     O carte minunată pe care vă invit să o citiți dacă vă place suspansul, finalurile nedefinite și... să fiți manipulați. Trebuie să recunosc că pe alocuri cultura mea generală nu a făcut față aluziilor, și dacă o mai citesc încă o dată o voi face probabil cu alți ochi, pentru a descoperi lucruri noi. Îi acord nota 4,7.

Crystian

Culoarul morții - Stephen King
Editura Aquila `93,

     Culoarul morții era locul prin care treceau condamnații la moarte, pe ultimul lor drum către scaunul electric, în penitenciarul de la Could Mountain. Aici își petrece ultimele zile uriașul de culoare, John Coffey, acuzat că a ucis cu sânge rece gemenele unui cultivator de bumbac. Aici este locul de desfășurare al acțiunii din romanul cu același nume de Stephen King.
     Îmi plac mult cărțile lui Stephen King, dar am rămas dezamăgit când am aflat, din cele două introduceri ale cărții, că acesta le scrie la comandă, programat, și că este angrenat într-un mecanism comercial foarte bine organizat. S-a dus pe apa sâmbetei tot romantismul genului horror...
     Tot din aceste introduceri am aflat că Culoarul morții este o carte pornită de la o idee care i-a venit celui care-i vindea drepturile de autor în străinătate, Ralph Vicinanza, pe sistemul "Ce-ar fi să scrii un roman în serial, cum făcea pe vremuri Dickens". Au urmat negocieri cu editorii, s-a pus omul pe treabă și uite romanul, șase săptămâni la rând în topul celor mai vândute cărți din New York Times.
     M-am pus pe citit și am hotărât să tot scriu puțin câte puțin pe măsură ce citesc câte un episod.
     Primul episod mi-a adus aminte că am văzut filmul mai demult, cu Tom Hanks (Paul Edgecomb) în rolul gardianului șef de la Sectorul E, locul unde erau încarcerați condamnații la moarte înainte de a fi duși pe Culoarul Morții. Acesta joacă și rolul povestitorului în roman. Cititorul face aici cunoștință cu John Coffey și cu faptele de care este acuzat acesta, lăsând însă acel semn de întrebare dacă într-adevăr este vinovat sau nu (John Coffey este retard și nu prea își aduce aminte nimic din ceea ce a făcut și nici măcar cine este și de unde vine). Mai facem cunoștință cu alți condamnați la moarte și cu un șoricel năstrușnic, care le dă de lucru gardienilor prin aparițiile sale neașteptate.
     Ceva miroase în aer și în ultimele pagini autorul lasă un cârlig pentru episodul al doilea (slăbuț zic eu), când Paul, gardianul șef ne face destăinuirea că John Coffey la marcat atât de mult încât a fost ultimul la care a mai participat la execuție. Aha, va să zică ceva trebuie să facă omul ăsta mai încolo...
     În comparație cu celelalte romane ale lui Stephen King, aici am simțit comercialul, din păcate (poate și pentru că am fost pus în gardă). Să vedem ce va urma...

     Partea a doua ne aduce în atenție conflictul mocnit dintre gardianul răutăcios (și pilos) Percy Wetmore și Mister Jigles, șoricelul năstrușnic dresat de către un condamnat de origine franceză, Delacroix. Piercy este pus la punct în final de către un nou deținut, Billy Wharton.
     Este interesantă fața umană, copilărească, pe care autorul o dă condamnaților la moarte. Billy Wharton apare la timp să ne amintească că în spatele aparențelor stau criminali periculoși.

     A treia parte este locul în care supranaturalul, doar intuit până acum, este redat în cea mai sublimă formă, atunci când John Coffey îl vindecă de prostată pe Paul, doar printr-o simplă atingere. Scena face parte din arsenalul lui Stephen King, care le dă atâta putere romanelor sale prin implicarea afectivă a cititorului. Episodul îl împinge pe Paul să sape în trecutul lui John.
     Din păcate Mister Jigles are un sfârșit nu tocmai plăcut cu ajutorul lui Percy Wetmore, în ajunul execuției lui Delacroix.

     În fine, Stephen King își arată adevăratul talent, atunci când îl prăjește pe Delacroix. Ați văzut vreodată cum e prăjit porcul înaintea Crăciunului? E nimic pe lângă ce a pățit sărmanul Delacroix. Unii au zis că e o mână divină la mijloc. E ciudat că tocmai prin Percy Wetmore a ajuns să acționeze divinitatea, nu?
     Apropo, Mister Jungles, nu și-a dat încă ultima suflare...

     Partea a cincea este dedicată în totalitate vizitei pe care John Coffey o face acasă la administratorul închisorii, Hal Moore, pentru a o vindeca pe soția acestuia de cancer. Acesta este un prilej bun pentru ca condamnatul la moarte să-și arate pe deplin nevinovăția, nu doar prin faptul că el vindecă și nu omoară, ci și prin dovezile pe care Paul Edgemore le găsește în favoarea lui.

     În ultima parte vedem că John Coffey nu este atât de inocent pe cât ne-a lăsat autorul să înțelegem până acum. Și reapare un vechi personaj... Dar vă las pe voi să descoperiți aceste lucruri când veți citi cartea.
     Din păcate, din toate cărțile citite de Stephen King, aceasta a fost prima care a avut un sfârșit liniștit. Nu l-am citit cu sufletul la gură și acest lucru nu îi este caracteristic. La unii mai sentimentali poate chiar li se vor umezii ochii. Eu îi acord nota 4,2.

Crystian

Pagina anterioară Pagina următoare