CrysSoft Literatisia - ultima carte pe care am citit-o

     Recunosc că, după ce am terminat de citit această carte, m-am dus pe Internet și am început să caut... ceva lipsea... prea am rămas cu ochii în ceață. Și am rămas surprins de numărul mare de comentarii găsite. De aceleași întrebări puse și de către alți cititori. Explicația: păi tocmai acesta este scopul cărții, și se pare că i-a reușit de minune. Culmea e că autorul recunoaște în introducere că a fost mai explicit în această ediție, față de edițiile anterioare.
     Nicholas Urfe este un tânăr rebel. Tratează totul cu indiferență, cinism și superficialitate, drept pentru care rămâne un însingurat. Pentru că nu-și găsește locul în societatea londoneză de la începuturile anilor 50, profită de ocazia care i se ivește de a pleca pe insula Phraxos din Grecia, pentru a preda limba engleză la un liceu de băieți. Înainte de a pleca însă, are o scurtă relație cu Alison, o tânără australiancă. Deși nici unul dintre cei doi nu este genul fidel, totuși se îndrăgostesc unul de celălalt, dar nici unul dintre ei nu vrea să recunoască acest lucru.
     Pe insula Phraxos, un loc izolat de restul lumii, Nicholas cunoaște un personaj ciudat, Maurice Conchis. Acesta îl supune pe Nicholas unui joc psihologic, greu de imaginat, dar realistic. Nu doar pe Nicholas îl domină ci și pe cititor: cu fiecare pagină ești tot mai dornic să afli ce se întâmplă mai departe. Și surprizele se țin lanț.
     Din manipulator, Nicholas ajunge să fie manipulat, să-și schimbe radical opiniile, să fie la un pas de sinucidere. I se înscenează moartea lui Alison și se îndrăgostește de un personaj fictiv, de o actriță. Realitatea i se prezintă ca fiind falsă și imaginarul ca fiind real. Corespondența îi este interceptată și orice legătură cu lumea externă este foarte bine controlată.
     Nicholas află în cele din urmă că el este doar subiectul unui experiment de natură psihologică, care se repetă an de an, de fiecare dată cu un alt cobai. Pentru această manipulare a psihicului dusă la extram, Maurice, magicianul, dispune de sume imense de bani, de puneri în scenă cu actori angajați și de un har personal pe care-l mai întâlnești doar la vrăjitoare (apropo de pățania Oanei Zăvoranu).
     Ca și cititor ești la fel de fermecat și de manipulat: nu mai ști ce este real și ce este teatru... și la final ești lăsat în ceață. Cel puțin ăsta este primul sentiment. Apoi îți dai seama că autorul ți-a spus tot timpul adevărul, dar erai prea ocupat de acțiune ca să ști să citești indiciile. Cei care au citit-o de mai multe ori, spun că de fiecare dată au mai descoperit câte ceva. (Cartea este plină de aluzii la personaje și întâmplări din mitologia greacă și din literatura universală. Unii o și condamnă din acest motiv pentru că este prea încărcată cu detalii).
     O carte minunată pe care vă invit să o citiți dacă vă place suspansul, finalurile nedefinite și... să fiți manipulați. Trebuie să recunosc că pe alocuri cultura mea generală nu a făcut față aluziilor, și dacă o mai citesc încă o dată o voi face probabil cu alți ochi, pentru a descoperi lucruri noi. Îi acord nota 4,7.

Crystian

Dragostra nu moare - Maitreyi Devi
Editura Amaltea, 1999

     În anul 1928 Mircea Eliade primește o bursă de studii în India din partea Maharajahului de Kassimbazar, un "miliardar hotărât să-și risipească averea" prin "pomana dirijată și crearea unui birou de împărțit ajutoare pentru oamenii de știință". Despre călătoria până în India și primele lui impresii despre acestă țară puteți citi mai multe în volumul Biblioteca Maharajahului apărut la Editura Garamond.
     Spre sfârșitul anului 1929, după ce suferă de malarie și este internat într-un spital local, Mircea Eliade se mută în casa lui Surendranath Dasgupta, cel mai mare filosof indian, decan al Universității din Calcutta. Aici o întâlnește pe Maitreyi, fiica filosofului pe care o privește la început ca pe o curiozitate orientală, dar cu timpul între cei doi se naște o dragoste profundă. Din păcate, conflictele culturale duc la despărțirea forțată a celor doi, la 30 septembrie 1930.
     În anul 1934, Eliade publică cartea cu titlul Maitreyi, în care relatează povestea de dragoste trăită, puțin stilizată și cu un final modificat pentru a crește intensitatea trăirilor și valoarea literară.
     Deși, în decursul anilor aude zvonuri că s-ar fi scris o carte cu și despre ea, abia în 1972 Maitreyi Devi află până unde a mers Mircea Eliade cu detaliile (sau cu imaginația) și se hotărăște să dea o replică scriind propria sa versiune a întâmplărilor în Dragostea nu moare, Na Hanyate în Bengali.
     Vă recomand să citiți toate cele trei cărți în ordinea apariției lor, pentru a descoperi pas cu pas, povestea de dragoste și urmările ei, pentru că în Dragostea nu moare, anul 1930 nu ocupă decât prima parte. Următoarele trei părți prezintă continuarea, amprenta pe care dragostea lui Mircea Eliade a lăsat-o asupra lui Maitreyi. O să rămâneți surprinși mai întâi de diferențele de abordare dintre cele două cărți. Aceeași poveste, aceleași întâmplări, dar văzute din unghiuri total diferite. Iar sfârșitul... e total neașteptat. (Atenție, și Maitreyi l-a modificat, dar reflectă realitatea, fiind scris cu ajutorul simbolurilor, ne spune ea mai târziu într-un interviu.)
     Adevărul despre povestea de dragoste dintre cei doi mari scriitori... se află probabil prins undeva la mijloc și poate fi citit printre rânduri.
     Mi-au plăcut mult toate cele trei cărți și le-am citit cu sufletul la gură. Un singur lucru m-a supărat la Dragostea nu moare: faptul că nu toți termenii bengalezi sunt traduși în glosarul de la sfârșitul cărții, motiv pentru care îi acord doar nota 4,5.

Crystian

Pagina anterioară Pagina următoare