|
|
 | | |
 |
Proiectul Hades - Robert Ludlum, Gayle Lynds
Editura Lider,
|
|
|
Ceea ce sunt doar zvonuri sau creaţii ale unor oameni cu prea multă imaginaţie, devine în Proiectul Hades realitate: o companie farmaceutică devine duşmanul numărul unu al omenirii. De fapt nu compania prin politica ei, ci un grup restrâns de persoane care profitând de slăbiciunile acesteia, răspândesc în toată lumea o epidemie mortală. Nu, nu sunt terorişti, nu este Bin Laden... sunt americani get-beget, avizi de o îmbogăţire rapidă, pe seama a milioane şi milioane de victime.
Totul începe cu câteva cazuri de decese suspecte, ce ajung să fie investigate de către prestigiosul institut american al armatei specializat în virusologie, ICMBIASU. Faptul că un virus nou a apărut pe piaţă, nu este atât de suspect, ca moartea subită a unei cercetătoare şi a câtorva persoane din conducerea institutului.
Ghinionul ucigaşilor, să spunem aşa, este că logodnicul cercetătoarei, Smith Jonathan, cercetător şi el la acelaşi institut, este un om de acţiune care nu se mulţumeşte cu explicaţii prea evidente. O înţepătură suspectă pe corpul logodnicei decedate şi o avertizare din partea unui fost prieten din copilărie îl duc la începutul unei piste, ce nu poate duce decât spre un final fericit sau o mare dezamăgire...
Alţi prieteni ai acestuia Marty Zellerbach, un autist foarte inteligent şi Peter Howell, un fost agent MI5, cât şi sora logodnicei, Randi Russell, fac pe parcursul cărţii acţiunea mult mai pitorească: dezertări din armată, urmăriri prin păduri, focuri de armă, spargeri de calculatoare prin Internet, gărzi personale mult prea zeloase, infiltrări în Irak, garda republicană, manipularea preşedintelui SUA, conspiraţie la nivel înalt, laboratoare secrete ş.a.m.d. Toate ingredientele unui bun film hollywoodian, puse într-o carte specifică lui Robert Ludlum.
Totuşi, pentru din aceleaşi motive - parcă vizualizam un film american de pe ProTV - şi pentru că am citit cărţi mai bune de Robert Ludlum, îi ofer doar nota 4,3. Oricum merită să o citiţi dacă vreţi acţiune la cote maxime!
|
|
Crystian
|
| |
| |
|
Lumea Sofiei - Jostein Gaarder
Editura Univers, 2006
|
|
|
Un orăşel de provincie în care nu se întâmplă nimic... sau cel puţin aşa pare, în prima jumătate. Un alt film de duzină! Cine te-a pus să te uiţi la el? Apoi lucrurile mărunte şi nesemnificative încep să se lege între ele şi să capete o nouă dimensiune: brusc te trezeşti în faţa celui mai bun film pe care l-ai văzut în ultima vreme!
Cam acelaÅŸi sentiment l-am avut citind Lumea Sofiei, a lui Jostein Gaarder.
Sofie, este o elevă dintr-un orăşel din Norvegia, care la venirea acasă de la şcoală, primeşte prin poştă scrisori de la un necunoscut. Fără ştampile, fără timbre, fără expeditor. Scrisorile conţin lecţii de filosofie. Prin intermediul lor începi să-i cunoşti pe Democrit, Platon, Aristotel ş.a.m.d.
Aţi citi aşa ceva? Probabil că nu. Dar Jostein Gaarder ştie să introducă acel element de suspans care te atrage să mai citeşti o pagină şi apoi încă una. Parcă ceva, ceva nu e chiar în regulă cu aceste lecţii... Să fim serioşi, cine ar citi filosofie în locul unui thriller? Poate că nişte cărţi poşale trimise din Liban, pentru o misterioasă Hilde, de către tatăl ei, sau o veche oglindă fermecată, nu te lasă să închizi cartea. Ce să mai vorbim de coliba maiorului!
Noroc că filosofia celor din antichitate este chiar interesantă. Greul a venit când am ajuns pe la Kant şi pe la romantism. Recunosc că am dat bac-ul din filosofie, dar şi că era cât pe ce să-l pic! Profesorii cereau filosofia din manual nu filosofiile izvorâte din imaginaţia mea. Acum mi-am adus aminte de ce!
Dar a venit şi răsplata! În lumea Sofiei încep să se întâmple lucruri ciudate. La început mai timid, parcă, parcă desprinse din realitate. Doar sunt prezentate într-o carte, nu? Dar când personaje din poveşti încep să te salute prin pădure... Apoi totul se răstoarnă cu susul în jos. Nimic nu mai e ce a fost! Nici Sofie, nici Hilde şi nici maiorul.
V-am făcut curioşi? Nu e nici pe departe, curiozitatea pe care o trăieşti când te apropii de sfârşitul cărţii.
Iată ce este minunat la Jostein Gaarder: nu doar că a ştiut să lege o poveste pe marginea unui curs de filosofie, ci că această poveste constituie chiar exemplele care ilustrează cursul. Minunat!
Nota 4,9 e meritată pe deplin! Dacă nu era Kant, i-aş fi dat maximul.
|
|
Crystian
|
|
|
Pagina anterioară Pagina următoare |
|
|
