|
| | |
|
Regulile Marthei - Martha Stewart
Editura Curtea Veche Publishing, 2006
|
|
|
Regulile Marthei este o carte pe care o recomand în special antreprenorilor (sau patronilor, ca să știe și românul despre ce discutăm) sau viitorilor antreprenori care nu au o pregătire de specialitate în domeniu. Însăși autoarea nu se laudă să fi avut la începuturile carierei prea multe diplome de management.
Pentru cine nu o cunoaște (trebuie să recunosc că nici eu nu auzisem de ea), Martha Stewart a construit un imperiu media, pornind de la o simplă firmă de catering, având la bază lucrurile utile pentru casă, începând de la simple rețete pentru mâncare și până la amenajarea grădinii. În culmea gloriei a făcut și câteva luni de închisoare pentru o speculație pe piața financiară, după care a fost gazda emisiunii Ucenicul (The Apprentice) pentru un sezon.
Ideea scrierii acestei cărți i-a venit în închisoare în timp ce discuta cu celelalte deținute care îi cereau sfaturi, profitând de faptul că puteau discuta de la egal la egal cu o femeie de afaceri atât de celebră. Aceste sfaturi au constituit scheletul cărții de față și întreaga carte are un limbaj accesibil pentru publicul larg.
Regulile Marthei, sau de fapt sfaturile acesteia, sunt punctele cheie care au ajutat-o pe aceasta în carieră: pasiunea pentru ceea ce faci, sursa marilor idei, concentrarea pe detalii fără a pierde imaginea de ansamblu, transmiterea informațiilor de valoare pentru a te face cunoscut, reguli pentru dezvoltare, accentul pe calitate, importanța echipei și motivarea oamenilor, ieșirea din necazuri cu fața curată, asumarea riscurilor și crearea de lucruri care să le facă viața mai frumoasă oamenilor.
Toate aceste lucruri se regăsesc în cărțile de management, dar parcă spuse pe înțelesul cititorului par mult mai simple și mai naturale. Dacă ar fi să le dau un sfat celor cu MBA, cu privire la această carte, le-aș spune să citească cu atenție părțile cu motivarea oamenilor, accentul pe calitate și pe crearea lucrurilor frumoase pentru oameni. Iar oamenilor din marketing le-aș spune că această carte este o adevărată lecție de marketing: Martha Stewart își promovează propria afacere pe banii cititorilor, mai bine decât un an de reclamă la televizor, spunând doar niște lucruri de bun simț la urma urmelor. Cel puțin la cuvinte și la bătut apa în piuă pe un subiect se pricepe de minune.
Îi acord nota 4 pentru că este o carte valoroasă pentru antreprenorii vocaționali, și doar această notă, pentru că am fost poate puțin deranjat de prea multa laudă de sine.
|
|
Crystian
|
| |
|
|
Culoarul morții - Stephen King
Editura Aquila `93,
|
|
|
Culoarul morții era locul prin care treceau condamnații la moarte, pe ultimul lor drum către scaunul electric, în penitenciarul de la Could Mountain. Aici își petrece ultimele zile uriașul de culoare, John Coffey, acuzat că a ucis cu sânge rece gemenele unui cultivator de bumbac. Aici este locul de desfășurare al acțiunii din romanul cu același nume de Stephen King.
Îmi plac mult cărțile lui Stephen King, dar am rămas dezamăgit când am aflat, din cele două introduceri ale cărții, că acesta le scrie la comandă, programat, și că este angrenat într-un mecanism comercial foarte bine organizat. S-a dus pe apa sâmbetei tot romantismul genului horror...
Tot din aceste introduceri am aflat că Culoarul morții este o carte pornită de la o idee care i-a venit celui care-i vindea drepturile de autor în străinătate, Ralph Vicinanza, pe sistemul "Ce-ar fi să scrii un roman în serial, cum făcea pe vremuri Dickens". Au urmat negocieri cu editorii, s-a pus omul pe treabă și uite romanul, șase săptămâni la rând în topul celor mai vândute cărți din New York Times.
M-am pus pe citit și am hotărât să tot scriu puțin câte puțin pe măsură ce citesc câte un episod.
Primul episod mi-a adus aminte că am văzut filmul mai demult, cu Tom Hanks (Paul Edgecomb) în rolul gardianului șef de la Sectorul E, locul unde erau încarcerați condamnații la moarte înainte de a fi duși pe Culoarul Morții. Acesta joacă și rolul povestitorului în roman. Cititorul face aici cunoștință cu John Coffey și cu faptele de care este acuzat acesta, lăsând însă acel semn de întrebare dacă într-adevăr este vinovat sau nu (John Coffey este retard și nu prea își aduce aminte nimic din ceea ce a făcut și nici măcar cine este și de unde vine). Mai facem cunoștință cu alți condamnați la moarte și cu un șoricel năstrușnic, care le dă de lucru gardienilor prin aparițiile sale neașteptate.
Ceva miroase în aer și în ultimele pagini autorul lasă un cârlig pentru episodul al doilea (slăbuț zic eu), când Paul, gardianul șef ne face destăinuirea că John Coffey la marcat atât de mult încât a fost ultimul la care a mai participat la execuție. Aha, va să zică ceva trebuie să facă omul ăsta mai încolo...
În comparație cu celelalte romane ale lui Stephen King, aici am simțit comercialul, din păcate (poate și pentru că am fost pus în gardă). Să vedem ce va urma...
Partea a doua ne aduce în atenție conflictul mocnit dintre gardianul răutăcios (și pilos) Percy Wetmore și Mister Jigles, șoricelul năstrușnic dresat de către un condamnat de origine franceză, Delacroix. Piercy este pus la punct în final de către un nou deținut, Billy Wharton.
Este interesantă fața umană, copilărească, pe care autorul o dă condamnaților la moarte. Billy Wharton apare la timp să ne amintească că în spatele aparențelor stau criminali periculoși.
A treia parte este locul în care supranaturalul, doar intuit până acum, este redat în cea mai sublimă formă, atunci când John Coffey îl vindecă de prostată pe Paul, doar printr-o simplă atingere. Scena face parte din arsenalul lui Stephen King, care le dă atâta putere romanelor sale prin implicarea afectivă a cititorului. Episodul îl împinge pe Paul să sape în trecutul lui John.
Din păcate Mister Jigles are un sfârșit nu tocmai plăcut cu ajutorul lui Percy Wetmore, în ajunul execuției lui Delacroix.
În fine, Stephen King își arată adevăratul talent, atunci când îl prăjește pe Delacroix. Ați văzut vreodată cum e prăjit porcul înaintea Crăciunului? E nimic pe lângă ce a pățit sărmanul Delacroix. Unii au zis că e o mână divină la mijloc. E ciudat că tocmai prin Percy Wetmore a ajuns să acționeze divinitatea, nu?
Apropo, Mister Jungles, nu și-a dat încă ultima suflare...
Partea a cincea este dedicată în totalitate vizitei pe care John Coffey o face acasă la administratorul închisorii, Hal Moore, pentru a o vindeca pe soția acestuia de cancer. Acesta este un prilej bun pentru ca condamnatul la moarte să-și arate pe deplin nevinovăția, nu doar prin faptul că el vindecă și nu omoară, ci și prin dovezile pe care Paul Edgemore le găsește în favoarea lui.
În ultima parte vedem că John Coffey nu este atât de inocent pe cât ne-a lăsat autorul să înțelegem până acum. Și reapare un vechi personaj... Dar vă las pe voi să descoperiți aceste lucruri când veți citi cartea.
Din păcate, din toate cărțile citite de Stephen King, aceasta a fost prima care a avut un sfârșit liniștit. Nu l-am citit cu sufletul la gură și acest lucru nu îi este caracteristic. La unii mai sentimentali poate chiar li se vor umezii ochii. Eu îi acord nota 4,2.
|
|
Crystian
|
|
Pagina anterioară Pagina următoare |
|
|