|
|
 | | |
 |
Crimă și pedeapsă - F. M. Dostoievski
Editura RAO International Publishing Company, 1995
|
|
|
În Crimă și pedeapsă ne regăsim în fața unei drame mistice, în care tremurăm pentru sufletul personajului principal, Raskolnikov, un tânăr venit la Petersburg pentru a studia la Universitate, pe la 1800 și ceva.
Aici el intră în contact cu idei avangardiste pentru Rusia acelor timpuri, iar una anume pune stăpânire pe el într-atât încât îi întunecă mințile: ideea că oamenii sunt de două feluri, genii și idioții, sau oameni de rând care nu au puterea de a se ridica deasupra celorlalți. El realizează că se află printre cei de jos, că viața lui va fi veșnic una mizerabilă dacă urmează tiparele societății în care trăiește. Degeaba va termina facultatea, că până va ajunge și el la o oarecare stare, mama lui se va fi stins demult, iar sora lui se va fi căsătorit cu un om care va profita de sărăcia ei pentru a o face sclavă.
Pentru toate aceste lucruri îl doare sufletul și depresia pune stăpânire pe el, iar odată cu aceasta și gândurile negre. Treptat își dă seama că toți oamenii mari din istorie (vezi Napoleon), au trebuit să calce peste oamenii de rând, să ucidă pentru a ajunge pe culmile istoriei și pentru a fi apreciați mai apoi pentru geniul lor. Prin urmare o crimă care să-l ajute să salte înainte nu ar fi nimic rău. În mintea lui, rațiunea și judecata, după cum spune Dostoievski, ia locul vieții.
Pradă îi cade o bătrână cămătăreasă, pe care o ucide cu toporul și sora acesteia care îl surprinde asupra faptei. Dar mintea lui Raskolnikov este deja prea bolnavă pentru a-și duce planul până la capăt și se alege doar cu câteva obiecte de o mai mică valoare. Norocul însă îl ferește de martori, iar poliția nu are nici un indiciu despre el. Urmează un joc de a șoarecele și pisica între Raskolnikov și Zametov, omul legii, care îl bănuiește, dar nu-l poate dovedi.
Pe de altă parte credința că este un om ales îl face să-și dăruiască și ultimii bănuți unor năpăstuiți ai sorții, să ia apărarea acestora și să-și bată joc de regulile societății petersburgheze și de parveniții acesteia.
Un roman tragic, dar plin de viață, care te poartă în atmosfera orașelor rusești de la 1800, o lectură plăcută, dar care trezește în cititor o mulțime de întrebări, pe un fond de suspans continuu, căruia îi acord nota 4,9.
|
|
Crystian
|
| |
| |
|
Prin foc și sabie - Henryk Sienkiewicz
Editura Garamond,
|
|
|
1647. Moldova prospera sub domnia lui Vasile Lupu. La fel și Polonia cu care avea strânse relații comerciale. Prin urmare, nu este de mirare să dai de moldoveni la tot pasul prin Polonia.
Apoi a început războiul civil - la polonezi, desigur. Cazacii s-au ridicat împotriva leșilor, sub conducerea lui Bohdan Chmielnicki. La noi se numeau răscoale și erau împotriva boierilor, dar maestrul Sienkiewicz răstoarnă situația și îi prezintă pe zaporojeni ca fiind cei care au pornit un război civil nedrept împotriva șleahtnicilor unindu-se cu tătarii pentru a pârjoli țara de dincolo de Nistru, actuala Ucraina.
De fapt acesta a fost și principala critică adusă romanului: din dorința de a readuce în mintea polonezilor, trecutul glorios al războinicilor, Sienkiewicz a modificat pe ici pe colo faptele istorice și a creat o serie de eroi, cu caracteristici ce întrec oamenii de rând.
Cel mai important dintre aceștia este porucinicul Skrzetuski, personajul principal, care trece prin încercări deosebite de-a lungul întregului roman, pentru apărarea patriei și pentru recuperarea iubitei lui, cneaghina Helena, din mâna sălbaticului Bohun. Din păcate, este și ușor melancolic, căzând grav bolnav ori de câte ori jupânița Helena părea dispărută pentru totdeauna în mâinile răsculaților sau a lui Bohun.
Regăsim și personaje pitorești, precum lunganul Longinus "Rupe-glugă", al cărui scop era să taie trei capete deodată, cu paloșul lui imens, pentru a-și cinsti strămoșii și jupân Zagloba, care prin istețimea lui a salvat-o în mai multe rânduri pe Helena.
Lăsând la o parte interpretarea faptelor istorice, ce m-a frapat în tot acest conflict a fost multitudinea de străini ce luau parte la lupte. În general mercenari plătiți, aceștia erau nemți, lituanieni, tătari, moldoveni de partea polonezilor și iar tătari, rusini și otomani de partea cazacilor. Parcă cel mai mult fugeau de război tocmai polonezii care ar fi trebui să-și apere patria. Organizarea statală a Poloniei, în care fiecare magnat avea propria lui oaste făcea lucrurile mult mai complicate, față de țările române.
Să omori cât mai mulți dușmani era la mare cinste, de prizonieri nici nu putea fi vorba, sate întregi și cetăți erau culcate la pământ de pârjol, cei care scăpau vii erau duși în robie la tătari, spânzurați, violuri, pruncucideri, jafuri, erau niște lucruri atât de obișnuite încât azi te înfiori numai la gândul că așa ceva putea să existe în realitate.
În schimb războiaiele erau ca la carte: se puneau oștile față în față, începea apoi harțul între cei mai viteji din ambele tabere, apoi năvăleau una împotriva celeilalte. Nemții, supraviețuitori ai războiului de 30 de ani, erau cei mai tari și mai organizați, iar, interesant, turcii cei mai slabi. Mi-aduce în minte jocurile pe calculator. Până și preoții și vrăjitoarele aveau rolul lor.
O carte excepțională, care alături de Quo Vadis mi-au scos la iveală un scriitor desăvârșit în persoana lui Henryk Sienkiewicz, motiv pentru care îi acord nota 4,8.
|
|
Crystian
|
|
|
Pagina anterioară Pagina următoare |
|
|
