|
|
 | | |
 |
Anastasia - Colin Falconer
Editura Aldo Press,
|
|
|
Dacă scoţi din cărţile lui Colin Falconer personajele principale şi acţiunea, rămâi cu istoria reală pe care acesta îşi construieşte apoi intrigile. La fel se întâmplă şi în Anastasia în care regăsim o Rusie în plin proces revoluţionar, un Shanghai asaltat de emigranţii ruşi şi bogătaşii occidentali, cu corupţie şi prostituate, Germania între cele două războaie mondiale, unde sărăcia e un teren fertil pentru viitorul Hitler şi în fine New York unde până şi secretarele se îmbogăţesc peste noapte la bursă înainte de marele crash financiar.
Este interesantă abordarea: dacă de obicei vedem acţiunea unei cărţi prin ochii povestitorului sau a personajului principal, de data aceasta acţiunea ne este redată în mare măsură sub forma a două jurnale simulate, cel al Anastasiei şi cel a lui Michael. Alternanţa celor două jurnale ne dezvăluie o Anastasie nehotărâtă, ajunsă în pragul sinuciderii şi purtată de val, "încotro bate vântul", căreia îi place să se creadă prinţesa rusă, deşi a uitat totul în urma traumatismelor cauzate de măcelul familiei ei.
Interesant este că, contrar aşteptărilor, ea nu are multe flash-uri din trecut. Faptul că ea este adevărata Anastasia ne este indus de către atitudinea ei, educaţia care iese la iveală în ipostaze neaşteptate, limba rusă pe care o vorbeşte. Şi pe când chiar cititorul începe să aibă el însuşi îndoieli asupra identităţii, apare acel cuvânt care schimbă cursul acţiunii - cheia către averea ţarului Nicolae.
Pe de altă parte, îl regăsim pe Michael, tipul de jurnalist bun în meseria sa, dar căruia îi place şi viaţa de noapte, cu băutură şi femei, care fuge de destinul său alături de familia sa înstărită.
Două destine opuse, o fată săracă care se visează prinţesă, şi un băiat bogat care fuge de avuţia lui. Se iubesc şi se urăsc în acelaşi timp, şi, deşi încearcă mai tot timpul să fugă unul de celălalt, viaţa îi readuce din nou, iar şi iar, împreună.
Mie mi-a plăcut mult cartea, ca de altfel toate cărţile lui Colin Falconer, şi îi dau o notă de 4,9, pentru că deşi este o capodoperă nu atinge nivelul din Furie sau Harem.
|
|
Crystian
|
| |
| |
|
Prin foc și sabie - Henryk Sienkiewicz
Editura Garamond,
|
|
|
1647. Moldova prospera sub domnia lui Vasile Lupu. La fel și Polonia cu care avea strânse relații comerciale. Prin urmare, nu este de mirare să dai de moldoveni la tot pasul prin Polonia.
Apoi a început războiul civil - la polonezi, desigur. Cazacii s-au ridicat împotriva leșilor, sub conducerea lui Bohdan Chmielnicki. La noi se numeau răscoale și erau împotriva boierilor, dar maestrul Sienkiewicz răstoarnă situația și îi prezintă pe zaporojeni ca fiind cei care au pornit un război civil nedrept împotriva șleahtnicilor unindu-se cu tătarii pentru a pârjoli țara de dincolo de Nistru, actuala Ucraina.
De fapt acesta a fost și principala critică adusă romanului: din dorința de a readuce în mintea polonezilor, trecutul glorios al războinicilor, Sienkiewicz a modificat pe ici pe colo faptele istorice și a creat o serie de eroi, cu caracteristici ce întrec oamenii de rând.
Cel mai important dintre aceștia este porucinicul Skrzetuski, personajul principal, care trece prin încercări deosebite de-a lungul întregului roman, pentru apărarea patriei și pentru recuperarea iubitei lui, cneaghina Helena, din mâna sălbaticului Bohun. Din păcate, este și ușor melancolic, căzând grav bolnav ori de câte ori jupânița Helena părea dispărută pentru totdeauna în mâinile răsculaților sau a lui Bohun.
Regăsim și personaje pitorești, precum lunganul Longinus "Rupe-glugă", al cărui scop era să taie trei capete deodată, cu paloșul lui imens, pentru a-și cinsti strămoșii și jupân Zagloba, care prin istețimea lui a salvat-o în mai multe rânduri pe Helena.
Lăsând la o parte interpretarea faptelor istorice, ce m-a frapat în tot acest conflict a fost multitudinea de străini ce luau parte la lupte. În general mercenari plătiți, aceștia erau nemți, lituanieni, tătari, moldoveni de partea polonezilor și iar tătari, rusini și otomani de partea cazacilor. Parcă cel mai mult fugeau de război tocmai polonezii care ar fi trebui să-și apere patria. Organizarea statală a Poloniei, în care fiecare magnat avea propria lui oaste făcea lucrurile mult mai complicate, față de țările române.
Să omori cât mai mulți dușmani era la mare cinste, de prizonieri nici nu putea fi vorba, sate întregi și cetăți erau culcate la pământ de pârjol, cei care scăpau vii erau duși în robie la tătari, spânzurați, violuri, pruncucideri, jafuri, erau niște lucruri atât de obișnuite încât azi te înfiori numai la gândul că așa ceva putea să existe în realitate.
În schimb războiaiele erau ca la carte: se puneau oștile față în față, începea apoi harțul între cei mai viteji din ambele tabere, apoi năvăleau una împotriva celeilalte. Nemții, supraviețuitori ai războiului de 30 de ani, erau cei mai tari și mai organizați, iar, interesant, turcii cei mai slabi. Mi-aduce în minte jocurile pe calculator. Până și preoții și vrăjitoarele aveau rolul lor.
O carte excepțională, care alături de Quo Vadis mi-au scos la iveală un scriitor desăvârșit în persoana lui Henryk Sienkiewicz, motiv pentru care îi acord nota 4,8.
|
|
Crystian
|
|
|
Pagina anterioară Pagina următoare |
|
|
