CrysSoft Literatisia - ultima carte pe care am citit-o

     Un orăşel de provincie în care nu se întâmplă nimic... sau cel puţin aşa pare, în prima jumătate. Un alt film de duzină! Cine te-a pus să te uiţi la el? Apoi lucrurile mărunte şi nesemnificative încep să se lege între ele şi să capete o nouă dimensiune: brusc te trezeşti în faţa celui mai bun film pe care l-ai văzut în ultima vreme!
     Cam acelaşi sentiment l-am avut citind Lumea Sofiei, a lui Jostein Gaarder.
     Sofie, este o elevă dintr-un orăşel din Norvegia, care la venirea acasă de la şcoală, primeşte prin poştă scrisori de la un necunoscut. Fără ştampile, fără timbre, fără expeditor. Scrisorile conţin lecţii de filosofie. Prin intermediul lor începi să-i cunoşti pe Democrit, Platon, Aristotel ş.a.m.d.
     Aţi citi aşa ceva? Probabil că nu. Dar Jostein Gaarder ştie să introducă acel element de suspans care te atrage să mai citeşti o pagină şi apoi încă una. Parcă ceva, ceva nu e chiar în regulă cu aceste lecţii... Să fim serioşi, cine ar citi filosofie în locul unui thriller? Poate că nişte cărţi poşale trimise din Liban, pentru o misterioasă Hilde, de către tatăl ei, sau o veche oglindă fermecată, nu te lasă să închizi cartea. Ce să mai vorbim de coliba maiorului!
     Noroc că filosofia celor din antichitate este chiar interesantă. Greul a venit când am ajuns pe la Kant şi pe la romantism. Recunosc că am dat bac-ul din filosofie, dar şi că era cât pe ce să-l pic! Profesorii cereau filosofia din manual nu filosofiile izvorâte din imaginaţia mea. Acum mi-am adus aminte de ce!
     Dar a venit şi răsplata! În lumea Sofiei încep să se întâmple lucruri ciudate. La început mai timid, parcă, parcă desprinse din realitate. Doar sunt prezentate într-o carte, nu? Dar când personaje din poveşti încep să te salute prin pădure... Apoi totul se răstoarnă cu susul în jos. Nimic nu mai e ce a fost! Nici Sofie, nici Hilde şi nici maiorul.
     V-am făcut curioşi? Nu e nici pe departe, curiozitatea pe care o trăieşti când te apropii de sfârşitul cărţii.
     Iată ce este minunat la Jostein Gaarder: nu doar că a ştiut să lege o poveste pe marginea unui curs de filosofie, ci că această poveste constituie chiar exemplele care ilustrează cursul. Minunat!
     Nota 4,9 e meritată pe deplin! Dacă nu era Kant, i-aş fi dat maximul.

Crystian

Anastasia - Colin Falconer
Editura Aldo Press,

     Dacă scoţi din cărţile lui Colin Falconer personajele principale şi acţiunea, rămâi cu istoria reală pe care acesta îşi construieşte apoi intrigile. La fel se întâmplă şi în Anastasia în care regăsim o Rusie în plin proces revoluţionar, un Shanghai asaltat de emigranţii ruşi şi bogătaşii occidentali, cu corupţie şi prostituate, Germania între cele două războaie mondiale, unde sărăcia e un teren fertil pentru viitorul Hitler şi în fine New York unde până şi secretarele se îmbogăţesc peste noapte la bursă înainte de marele crash financiar.
     Este interesantă abordarea: dacă de obicei vedem acţiunea unei cărţi prin ochii povestitorului sau a personajului principal, de data aceasta acţiunea ne este redată în mare măsură sub forma a două jurnale simulate, cel al Anastasiei şi cel a lui Michael. Alternanţa celor două jurnale ne dezvăluie o Anastasie nehotărâtă, ajunsă în pragul sinuciderii şi purtată de val, "încotro bate vântul", căreia îi place să se creadă prinţesa rusă, deşi a uitat totul în urma traumatismelor cauzate de măcelul familiei ei.
     Interesant este că, contrar aşteptărilor, ea nu are multe flash-uri din trecut. Faptul că ea este adevărata Anastasia ne este indus de către atitudinea ei, educaţia care iese la iveală în ipostaze neaşteptate, limba rusă pe care o vorbeşte. Şi pe când chiar cititorul începe să aibă el însuşi îndoieli asupra identităţii, apare acel cuvânt care schimbă cursul acţiunii - cheia către averea ţarului Nicolae.
     Pe de altă parte, îl regăsim pe Michael, tipul de jurnalist bun în meseria sa, dar căruia îi place şi viaţa de noapte, cu băutură şi femei, care fuge de destinul său alături de familia sa înstărită.
     Două destine opuse, o fată săracă care se visează prinţesă, şi un băiat bogat care fuge de avuţia lui. Se iubesc şi se urăsc în acelaşi timp, şi, deşi încearcă mai tot timpul să fugă unul de celălalt, viaţa îi readuce din nou, iar şi iar, împreună.
     Mie mi-a plăcut mult cartea, ca de altfel toate cărţile lui Colin Falconer, şi îi dau o notă de 4,9, pentru că deşi este o capodoperă nu atinge nivelul din Furie sau Harem.

Crystian

Pagina anterioară Pagina următoare