CrysSoft Literatisia - ultima carte pe care am citit-o

     Un orăşel de provincie în care nu se întâmplă nimic... sau cel puţin aşa pare, în prima jumătate. Un alt film de duzină! Cine te-a pus să te uiţi la el? Apoi lucrurile mărunte şi nesemnificative încep să se lege între ele şi să capete o nouă dimensiune: brusc te trezeşti în faţa celui mai bun film pe care l-ai văzut în ultima vreme!
     Cam acelaşi sentiment l-am avut citind Lumea Sofiei, a lui Jostein Gaarder.
     Sofie, este o elevă dintr-un orăşel din Norvegia, care la venirea acasă de la şcoală, primeşte prin poştă scrisori de la un necunoscut. Fără ştampile, fără timbre, fără expeditor. Scrisorile conţin lecţii de filosofie. Prin intermediul lor începi să-i cunoşti pe Democrit, Platon, Aristotel ş.a.m.d.
     Aţi citi aşa ceva? Probabil că nu. Dar Jostein Gaarder ştie să introducă acel element de suspans care te atrage să mai citeşti o pagină şi apoi încă una. Parcă ceva, ceva nu e chiar în regulă cu aceste lecţii... Să fim serioşi, cine ar citi filosofie în locul unui thriller? Poate că nişte cărţi poşale trimise din Liban, pentru o misterioasă Hilde, de către tatăl ei, sau o veche oglindă fermecată, nu te lasă să închizi cartea. Ce să mai vorbim de coliba maiorului!
     Noroc că filosofia celor din antichitate este chiar interesantă. Greul a venit când am ajuns pe la Kant şi pe la romantism. Recunosc că am dat bac-ul din filosofie, dar şi că era cât pe ce să-l pic! Profesorii cereau filosofia din manual nu filosofiile izvorâte din imaginaţia mea. Acum mi-am adus aminte de ce!
     Dar a venit şi răsplata! În lumea Sofiei încep să se întâmple lucruri ciudate. La început mai timid, parcă, parcă desprinse din realitate. Doar sunt prezentate într-o carte, nu? Dar când personaje din poveşti încep să te salute prin pădure... Apoi totul se răstoarnă cu susul în jos. Nimic nu mai e ce a fost! Nici Sofie, nici Hilde şi nici maiorul.
     V-am făcut curioşi? Nu e nici pe departe, curiozitatea pe care o trăieşti când te apropii de sfârşitul cărţii.
     Iată ce este minunat la Jostein Gaarder: nu doar că a ştiut să lege o poveste pe marginea unui curs de filosofie, ci că această poveste constituie chiar exemplele care ilustrează cursul. Minunat!
     Nota 4,9 e meritată pe deplin! Dacă nu era Kant, i-aş fi dat maximul.

Crystian

Protocolul Sigma - Robert Ludlum
Editura Lider, Luceafărul,

     Ben este fiul unui magnat american, Max Hartman, un evreu trecut prin lagărele naziste, ajuns acum să conducă afaceri de miliarde de dolari. Aflat în trecere prin Zürich, Elveția, Ben este atacat pe nepusă masă de către un fost prieten. El reușește să scape prin fugă de tentativa de asasinat, datorită abilităților dobândite în copilărie. Întâmplarea lăsa în urmă o serie de cadavre, lovite de către gloanțele răzlețe.
     Lucrurile se precipită: tentativele de asasinat se țin lanț în zilele care urmează. Explicația acestor evenimente neașteptate o dă Peter, fratele geamăn a lui Ben. Acesta a descoperit o poză realizată în timpul celui de al doilea război mondial care îi prezintă pe magnații lumii, din ambele tabere beligerante, adunați împreună pentru a pune bazele unei corporații multinaționale, numită Sigma, sfidând astfel legile războiului și ale moralei. Această poză poate schimba cursul istoriei și stă la baza cercetării pe care Ben o va iniția pentru a elucida misterul.
     Simultan, în Statele Unite, agentul Anna Navarro este trimisă de către șeful Serviciului de Cooperare Internă să ancheteze morțile suspecte ale unor bogătași bătrâni, răspândiți pe toate continentele. Ce au toți aceștia în comun? În trecut au fost cercetați de către CIA în cadrul unei operațiuni numită Sigma.
     Drumurile celor două personaje principale ale cărții se vor întâlni curând când vor realiza că ambii caută aceleași răspunsuri.
     Cartea este scrisă în stilul unui thriller hollywoodian: personajele principale scapă de nenumărate ori de ucigași profesioniști dar fac în același timp greșeli copilărești cum ar fi să folosească cărți de credit, când toată poliția din Europa și din cele două Americii sunt pe urmele lor. Iar deghizarea o folosesc doar în ultimul moment, deși pozele lor împânzesc toate ziarele. Finalul este de asemenea apocaliptic și dacă stai să analizezi lucrurile cu atenție îți dai seama că nu prea se potrivește cu imaginea transmisă în capitolele anterioare.
     Dar dacă pretențiile nu sunt prea mari, cartea este scrisă binișor, te prinde și o recomand pentru câteva ore de relaxare. Îi acord nota 4.

Crystian

Pagina anterioară Pagina următoare