CrysSoft Literatisia - ultima carte pe care am citit-o
 CATEGORII
Roman de aventuri
Poliţiste
De spionaj
Umor
Dezvoltare personală
Contemporani
Clasici
Business - Economie
De dragoste
Capă şi spadă
Istorie
Război
Enciclopedii - Dicționare
Horror
Ficțiune
 VIZITATORI
Adaugă comentariu
Trilogia New York-ului - Paul Auster
Editura Univers - Colecţia Cotidianul, 2007
     La început m-am aşteptat să fie ceva în genul Misterele Parisului sau Misterele Romei, chiar dacă în variantă contemporană. După ce am am început să citesc primele pagini am crezut că sunt trei romane poliţiste... dar m-am înşelat încă o dată. Atât de tare încât m-am dus pe net să văd dacă sigur nu mă înşel!
     Toate cele trei povestiri, Oraşul de sticlă, Fantome şi Camera încuiată încep precum nişte romane poliţiste clasice: apare în scenă detectivul care este chemat să rezolve un caz clasic, asigurarea protecţiei, o urmărire clasică, o dispariţie. Însă rezolvarea cazurilor nu prezintă nici un interes, sau dimpotrivă. Depinde din ce punct de vedere priveşti lucrurile.
     Acţiunea se concentrează asupra detectivilor, care preocupaţi de cazuri ajung să confunde propria viaţă cu viaţa cazului, ajungând la căderi nervoase, cu percepţii greşite ale realităţii. Citindu-le începi să-i înţelegi pe cei ce suferă de sindromul biropat... oare prezint şi eu simptomele? Dacă nu, sigur sunt pe drumul cel bun.
     Autorului îi place să se joace cu cuvintele, folosind elemente comune între cele trei povestiri: caietul roşu, folosit de detectivi pentru a-şi face notiţele, aluzii la celelalte cazuri din romanele paralele şi chiar propriul nume. În ultimul roman, se face referire la detectivul din primul roman, mai bine zis la o imagine a lui, care oferă o posibilă explicaţie a dispariţiei lui.
     Apropo, în două dintre cele trei romane, detectivii sunt scriitori. Primul este chemat din întâmplare în locul unui detectiv real (numit Paul Auster). În cel de-al doilea, detectivul are înclinaţii scriitoriceşti. Un adevărat festin literar!
     Pentru schimbările spectaculoase de situaţii şi pentru că m-a pus pe gânduri îi ofer nota 4,5.
Crystian   
 
 
Prin foc și sabie - Henryk Sienkiewicz
Editura Garamond,
     1647. Moldova prospera sub domnia lui Vasile Lupu. La fel și Polonia cu care avea strânse relații comerciale. Prin urmare, nu este de mirare să dai de moldoveni la tot pasul prin Polonia.
     Apoi a început războiul civil - la polonezi, desigur. Cazacii s-au ridicat împotriva leșilor, sub conducerea lui Bohdan Chmielnicki. La noi se numeau răscoale și erau împotriva boierilor, dar maestrul Sienkiewicz răstoarnă situația și îi prezintă pe zaporojeni ca fiind cei care au pornit un război civil nedrept împotriva șleahtnicilor unindu-se cu tătarii pentru a pârjoli țara de dincolo de Nistru, actuala Ucraina.
     De fapt acesta a fost și principala critică adusă romanului: din dorința de a readuce în mintea polonezilor, trecutul glorios al războinicilor, Sienkiewicz a modificat pe ici pe colo faptele istorice și a creat o serie de eroi, cu caracteristici ce întrec oamenii de rând.
     Cel mai important dintre aceștia este porucinicul Skrzetuski, personajul principal, care trece prin încercări deosebite de-a lungul întregului roman, pentru apărarea patriei și pentru recuperarea iubitei lui, cneaghina Helena, din mâna sălbaticului Bohun. Din păcate, este și ușor melancolic, căzând grav bolnav ori de câte ori jupânița Helena părea dispărută pentru totdeauna în mâinile răsculaților sau a lui Bohun.
     Regăsim și personaje pitorești, precum lunganul Longinus "Rupe-glugă", al cărui scop era să taie trei capete deodată, cu paloșul lui imens, pentru a-și cinsti strămoșii și jupân Zagloba, care prin istețimea lui a salvat-o în mai multe rânduri pe Helena.
     Lăsând la o parte interpretarea faptelor istorice, ce m-a frapat în tot acest conflict a fost multitudinea de străini ce luau parte la lupte. În general mercenari plătiți, aceștia erau nemți, lituanieni, tătari, moldoveni de partea polonezilor și iar tătari, rusini și otomani de partea cazacilor. Parcă cel mai mult fugeau de război tocmai polonezii care ar fi trebui să-și apere patria. Organizarea statală a Poloniei, în care fiecare magnat avea propria lui oaste făcea lucrurile mult mai complicate, față de țările române.
     Să omori cât mai mulți dușmani era la mare cinste, de prizonieri nici nu putea fi vorba, sate întregi și cetăți erau culcate la pământ de pârjol, cei care scăpau vii erau duși în robie la tătari, spânzurați, violuri, pruncucideri, jafuri, erau niște lucruri atât de obișnuite încât azi te înfiori numai la gândul că așa ceva putea să existe în realitate.
     În schimb războiaiele erau ca la carte: se puneau oștile față în față, începea apoi harțul între cei mai viteji din ambele tabere, apoi năvăleau una împotriva celeilalte. Nemții, supraviețuitori ai războiului de 30 de ani, erau cei mai tari și mai organizați, iar, interesant, turcii cei mai slabi. Mi-aduce în minte jocurile pe calculator. Până și preoții și vrăjitoarele aveau rolul lor.
     O carte excepțională, care alături de Quo Vadis mi-au scos la iveală un scriitor desăvârșit în persoana lui Henryk Sienkiewicz, motiv pentru care îi acord nota 4,8.
Crystian   
   Pagina următoare

eXTReMe Tracker