CrysSoft Literatisia - ultima carte pe care am citit-o

     O carte interesantă. Este vorba despre "autobiografia" unui medic, Sinuhe, ce a trăit cu 1.300 de ani înainte de nașterea lui Hristos, pe vremea când a început declinul marelui imperiu egiptean.
     Amintirile lui încep cu copilăria petrecută în casa unui medic, Senmut și a soției acestuia Kipa. Aceștia l-au găsit pe când avea doar câteva zile, într-un coș abandonat pe Nil. Mai târziu avea să afle că are toate șansele să fie tocmai fiul marelui faraon. Dar acest lucru va rămâne o necunoscută pentru tot restul vieții lui, chiar dacă acțiunile lui vor hotărî destinul Egiptului.
     Soarta îl ajută pe Sinuhe să devină medic la Casa Vieții din templul lui Amon, un zeu la modă în acele vremuri. Apoi printr-o conjunctură fericită ia parte la o trepanație, o mică operație pe creier, aplicată faraonului, ca remediu final. Acest lucru îl face faimos și îl aduce în preajma unui om important pentru viitorul Egiptului, Horemheb.
     Apoi aceași soarta îl împinge și în brațele unei profitoare care-l lasă fără avere și fără părinți și îl alungă din Egipt împreună cu slujitorul său Kaptah. Rău pentru el, bine pentru noi: începem să cunoaştem lumea antică din jurul Egiptului: Siria, Ierusalim, Babilon, Creta și alte câteva locuri și neamuri pierdute în negura timpului. Este și momentul ca autorul să ne dezvăluie deșertăciunea zeilor și înșelătoriile preoților, dar și nevoia oamenilor de a crede în ceva: chiar și într-un taur mort.
     Întoarcerea lui Sinuhe în Egipt aduce cu sine momentul de glorie al faraonului Akhenaton, adept al unui nou zeu Aton, ocazie cu care autorul ne face cunoscut faptul că poporul încă nu era pregătit pentru venirea lui zeu nobil (conceptele lui Aton seamănă izbitor cu cele ale lui Isus).
     De altfel cartea este plină de idei filosofice, iar personajele sunt de la mic la mare mari oratori, cunoscători în arta destinului și a vieții. Au fost multe discursuri care mi-au plăcut, dar cel care m-a uns la suflet a fost a lui Kaptah, care în timp a ajuns să fie la rândul lui om liber și stăpân. El zice că e mult mai bine pentru un stăpân să aibă muncitori decât sclavi. Un muncitor lucrează toată ziua pentru un salar de mizerie, după care nu mai ai nici o treabă cu el, pe când un sclav... he, he... dă-i de mâncare, asigură-i un cămin, ai grijă să fie sănătos. În plus nu are nici o motivație să lucreze, își fură stăpânul pe toate căile. Ce mai, e mult mai bine să fi sclav decât un muncitor salariat.
     Și cel mai comic discurs: între un bărbat și o femeie care se ceartă să nu te bagi că ajungi să te pui rău cu amândoi.
     Vreți să mai auziți și altele asemenea? Citiți cartea lui Mika Waltari că merită! Eu îi acord nota 4,5 pentru că personajele nu sunt realistice, dar discursurile și acțiunile lor își merită toți banii.

Crystian

Culoarul morții - Stephen King
Editura Aquila `93,

     Culoarul morții era locul prin care treceau condamnații la moarte, pe ultimul lor drum către scaunul electric, în penitenciarul de la Could Mountain. Aici își petrece ultimele zile uriașul de culoare, John Coffey, acuzat că a ucis cu sânge rece gemenele unui cultivator de bumbac. Aici este locul de desfășurare al acțiunii din romanul cu același nume de Stephen King.
     Îmi plac mult cărțile lui Stephen King, dar am rămas dezamăgit când am aflat, din cele două introduceri ale cărții, că acesta le scrie la comandă, programat, și că este angrenat într-un mecanism comercial foarte bine organizat. S-a dus pe apa sâmbetei tot romantismul genului horror...
     Tot din aceste introduceri am aflat că Culoarul morții este o carte pornită de la o idee care i-a venit celui care-i vindea drepturile de autor în străinătate, Ralph Vicinanza, pe sistemul "Ce-ar fi să scrii un roman în serial, cum făcea pe vremuri Dickens". Au urmat negocieri cu editorii, s-a pus omul pe treabă și uite romanul, șase săptămâni la rând în topul celor mai vândute cărți din New York Times.
     M-am pus pe citit și am hotărât să tot scriu puțin câte puțin pe măsură ce citesc câte un episod.
     Primul episod mi-a adus aminte că am văzut filmul mai demult, cu Tom Hanks (Paul Edgecomb) în rolul gardianului șef de la Sectorul E, locul unde erau încarcerați condamnații la moarte înainte de a fi duși pe Culoarul Morții. Acesta joacă și rolul povestitorului în roman. Cititorul face aici cunoștință cu John Coffey și cu faptele de care este acuzat acesta, lăsând însă acel semn de întrebare dacă într-adevăr este vinovat sau nu (John Coffey este retard și nu prea își aduce aminte nimic din ceea ce a făcut și nici măcar cine este și de unde vine). Mai facem cunoștință cu alți condamnați la moarte și cu un șoricel năstrușnic, care le dă de lucru gardienilor prin aparițiile sale neașteptate.
     Ceva miroase în aer și în ultimele pagini autorul lasă un cârlig pentru episodul al doilea (slăbuț zic eu), când Paul, gardianul șef ne face destăinuirea că John Coffey la marcat atât de mult încât a fost ultimul la care a mai participat la execuție. Aha, va să zică ceva trebuie să facă omul ăsta mai încolo...
     În comparație cu celelalte romane ale lui Stephen King, aici am simțit comercialul, din păcate (poate și pentru că am fost pus în gardă). Să vedem ce va urma...

     Partea a doua ne aduce în atenție conflictul mocnit dintre gardianul răutăcios (și pilos) Percy Wetmore și Mister Jigles, șoricelul năstrușnic dresat de către un condamnat de origine franceză, Delacroix. Piercy este pus la punct în final de către un nou deținut, Billy Wharton.
     Este interesantă fața umană, copilărească, pe care autorul o dă condamnaților la moarte. Billy Wharton apare la timp să ne amintească că în spatele aparențelor stau criminali periculoși.

     A treia parte este locul în care supranaturalul, doar intuit până acum, este redat în cea mai sublimă formă, atunci când John Coffey îl vindecă de prostată pe Paul, doar printr-o simplă atingere. Scena face parte din arsenalul lui Stephen King, care le dă atâta putere romanelor sale prin implicarea afectivă a cititorului. Episodul îl împinge pe Paul să sape în trecutul lui John.
     Din păcate Mister Jigles are un sfârșit nu tocmai plăcut cu ajutorul lui Percy Wetmore, în ajunul execuției lui Delacroix.

     În fine, Stephen King își arată adevăratul talent, atunci când îl prăjește pe Delacroix. Ați văzut vreodată cum e prăjit porcul înaintea Crăciunului? E nimic pe lângă ce a pățit sărmanul Delacroix. Unii au zis că e o mână divină la mijloc. E ciudat că tocmai prin Percy Wetmore a ajuns să acționeze divinitatea, nu?
     Apropo, Mister Jungles, nu și-a dat încă ultima suflare...

     Partea a cincea este dedicată în totalitate vizitei pe care John Coffey o face acasă la administratorul închisorii, Hal Moore, pentru a o vindeca pe soția acestuia de cancer. Acesta este un prilej bun pentru ca condamnatul la moarte să-și arate pe deplin nevinovăția, nu doar prin faptul că el vindecă și nu omoară, ci și prin dovezile pe care Paul Edgemore le găsește în favoarea lui.

     În ultima parte vedem că John Coffey nu este atât de inocent pe cât ne-a lăsat autorul să înțelegem până acum. Și reapare un vechi personaj... Dar vă las pe voi să descoperiți aceste lucruri când veți citi cartea.
     Din păcate, din toate cărțile citite de Stephen King, aceasta a fost prima care a avut un sfârșit liniștit. Nu l-am citit cu sufletul la gură și acest lucru nu îi este caracteristic. La unii mai sentimentali poate chiar li se vor umezii ochii. Eu îi acord nota 4,2.

Crystian

Pagina următoare