|
|
 | | |
 |
Culoarul morții - Stephen King
Editura Aquila `93,
|
|
|
Culoarul morții era locul prin care treceau condamnații la moarte, pe ultimul lor drum către scaunul electric, în penitenciarul de la Could Mountain. Aici își petrece ultimele zile uriașul de culoare, John Coffey, acuzat că a ucis cu sânge rece gemenele unui cultivator de bumbac. Aici este locul de desfășurare al acțiunii din romanul cu același nume de Stephen King.
Îmi plac mult cărțile lui Stephen King, dar am rămas dezamăgit când am aflat, din cele două introduceri ale cărții, că acesta le scrie la comandă, programat, și că este angrenat într-un mecanism comercial foarte bine organizat. S-a dus pe apa sâmbetei tot romantismul genului horror...
Tot din aceste introduceri am aflat că Culoarul morții este o carte pornită de la o idee care i-a venit celui care-i vindea drepturile de autor în străinătate, Ralph Vicinanza, pe sistemul "Ce-ar fi să scrii un roman în serial, cum făcea pe vremuri Dickens". Au urmat negocieri cu editorii, s-a pus omul pe treabă și uite romanul, șase săptămâni la rând în topul celor mai vândute cărți din New York Times.
M-am pus pe citit și am hotărât să tot scriu puțin câte puțin pe măsură ce citesc câte un episod.
Primul episod mi-a adus aminte că am văzut filmul mai demult, cu Tom Hanks (Paul Edgecomb) în rolul gardianului șef de la Sectorul E, locul unde erau încarcerați condamnații la moarte înainte de a fi duși pe Culoarul Morții. Acesta joacă și rolul povestitorului în roman. Cititorul face aici cunoștință cu John Coffey și cu faptele de care este acuzat acesta, lăsând însă acel semn de întrebare dacă într-adevăr este vinovat sau nu (John Coffey este retard și nu prea își aduce aminte nimic din ceea ce a făcut și nici măcar cine este și de unde vine). Mai facem cunoștință cu alți condamnați la moarte și cu un șoricel năstrușnic, care le dă de lucru gardienilor prin aparițiile sale neașteptate.
Ceva miroase în aer și în ultimele pagini autorul lasă un cârlig pentru episodul al doilea (slăbuț zic eu), când Paul, gardianul șef ne face destăinuirea că John Coffey la marcat atât de mult încât a fost ultimul la care a mai participat la execuție. Aha, va să zică ceva trebuie să facă omul ăsta mai încolo...
În comparație cu celelalte romane ale lui Stephen King, aici am simțit comercialul, din păcate (poate și pentru că am fost pus în gardă). Să vedem ce va urma...
Partea a doua ne aduce în atenție conflictul mocnit dintre gardianul răutăcios (și pilos) Percy Wetmore și Mister Jigles, șoricelul năstrușnic dresat de către un condamnat de origine franceză, Delacroix. Piercy este pus la punct în final de către un nou deținut, Billy Wharton.
Este interesantă fața umană, copilărească, pe care autorul o dă condamnaților la moarte. Billy Wharton apare la timp să ne amintească că în spatele aparențelor stau criminali periculoși.
A treia parte este locul în care supranaturalul, doar intuit până acum, este redat în cea mai sublimă formă, atunci când John Coffey îl vindecă de prostată pe Paul, doar printr-o simplă atingere. Scena face parte din arsenalul lui Stephen King, care le dă atâta putere romanelor sale prin implicarea afectivă a cititorului. Episodul îl împinge pe Paul să sape în trecutul lui John.
Din păcate Mister Jigles are un sfârșit nu tocmai plăcut cu ajutorul lui Percy Wetmore, în ajunul execuției lui Delacroix.
În fine, Stephen King își arată adevăratul talent, atunci când îl prăjește pe Delacroix. Ați văzut vreodată cum e prăjit porcul înaintea Crăciunului? E nimic pe lângă ce a pățit sărmanul Delacroix. Unii au zis că e o mână divină la mijloc. E ciudat că tocmai prin Percy Wetmore a ajuns să acționeze divinitatea, nu?
Apropo, Mister Jungles, nu și-a dat încă ultima suflare...
Partea a cincea este dedicată în totalitate vizitei pe care John Coffey o face acasă la administratorul închisorii, Hal Moore, pentru a o vindeca pe soția acestuia de cancer. Acesta este un prilej bun pentru ca condamnatul la moarte să-și arate pe deplin nevinovăția, nu doar prin faptul că el vindecă și nu omoară, ci și prin dovezile pe care Paul Edgemore le găsește în favoarea lui.
În ultima parte vedem că John Coffey nu este atât de inocent pe cât ne-a lăsat autorul să înțelegem până acum. Și reapare un vechi personaj... Dar vă las pe voi să descoperiți aceste lucruri când veți citi cartea.
Din păcate, din toate cărțile citite de Stephen King, aceasta a fost prima care a avut un sfârșit liniștit. Nu l-am citit cu sufletul la gură și acest lucru nu îi este caracteristic. La unii mai sentimentali poate chiar li se vor umezii ochii. Eu îi acord nota 4,2.
|
|
Crystian
|
| |
| |
|
Åžtafeta - Rodica Ojog-BraÅŸoveanu
Editura Albatros, 1981
|
|
|
Un roman poliţist atipic: pe tot parcursul romanului echipa de "milițieni" asistă practic neputincioasă la desfășurarea evenimentelor, deși răscolesc Bucureștiul, în căutarea unei bombe.
Totul începe când Andrei Gogan, privilegiat al soartei pe post de gestionar la magazinul de obiecte de artă, Artex, se hotărăște să-și arunce în aer magazinul în noaptea de revelion. Dacă nu v-ați prins încă, acțiunea se întâmpla pe vremea comuniștilor, când toate erau ale poporului, deci și magazinul. Prin urmare mare pagubă nu era, atâta tot că prin acestă metodă inedită scăpa de un control de la procuratură care ar fi descoperit mari lipsuri din gestiune.
Apare în scenă o altă privilegiată a soartei, reprezentată a burgheziei decăzute, Corina, o întreținută cu fițe, amanta lui Andrei Gogan, cea care i-a dat o mână de ajutor la furtul din avutul național. Pusă în fața inevitabilului sfârșit al traiului îndestulat, ea se lasă convinsă să plaseze bomba, ascunsă într-un casetofon, în magazinul Artex.
Cum însă, pe vremea aceea un casetofon era un lucru de mare valoare, mai ales într-o noapte de revelion, supraveghetorul Ionel Florea ia cu el casetofonul, "uitat" în magazin de numita Corina.
Din păcate, Corina vede cum Ionel Florea se urcă într-un taxi cu casetofonul "prelucrat", și de aici începe nebunia: Corina se sperie la gândul că poate deveni părtașă la o crimă și intră într-o criză de nervi; Andrei Gogan încearcă să o omoare pentru a scăpa de ea; intervine miliția care o salvează pe Corina și de la care află întreaga târășenie.
Cazul ajunge în regim de urgență la colonelul Dăneț, care nu încetează nici o secundă să se mai mire de năravurile tinerilor din ziua de astăzi, expuse în special în noaptea de trecere dintre ani. Acesta își adună de urgență colectivul și pleacă în urmărirea celor două fire: a bombei din casetofon și a lui Andrei Gogan.
Și dau repede de Ionel Florea, dar... acesta uitase casetofonul pe drum, în taxi. Și cum pe vremea aceea stațiile în taxiuri erau și ele lucruri rare... Găsesc apoi taxiul, dar nu și casetofonul care ajunsese în posesia unor pensionari... a fiului acestora... și ștafeta continuă tot așa, sub ochii neputincioși ai milițienilor, până la sfârșitul cărții. Adică până dimineața devreme, când se ajunge într-un autocar plin cu copii. Iar ceasul bombei ticăie...
Îi acord nota 4,3 pentru că mi-a adus aminte de anii copilăriei comuniste și pentru suspans. Dar parcă prin prea multe mâini a trecut casetofonul acela fără să-l pornească nimeni. Mai dă-o încolo de treabă, doar era noaptea de revelion. Ce chef e ăla fără muzică?
|
|
Crystian
|
|
|
Pagina următoare |
|
|
