CrysSoft Literatisia - ultima carte pe care am citit-o

     Culoarul morții era locul prin care treceau condamnații la moarte, pe ultimul lor drum către scaunul electric, în penitenciarul de la Could Mountain. Aici își petrece ultimele zile uriașul de culoare, John Coffey, acuzat că a ucis cu sânge rece gemenele unui cultivator de bumbac. Aici este locul de desfășurare al acțiunii din romanul cu același nume de Stephen King.
     Îmi plac mult cărțile lui Stephen King, dar am rămas dezamăgit când am aflat, din cele două introduceri ale cărții, că acesta le scrie la comandă, programat, și că este angrenat într-un mecanism comercial foarte bine organizat. S-a dus pe apa sâmbetei tot romantismul genului horror...
     Tot din aceste introduceri am aflat că Culoarul morții este o carte pornită de la o idee care i-a venit celui care-i vindea drepturile de autor în străinătate, Ralph Vicinanza, pe sistemul "Ce-ar fi să scrii un roman în serial, cum făcea pe vremuri Dickens". Au urmat negocieri cu editorii, s-a pus omul pe treabă și uite romanul, șase săptămâni la rând în topul celor mai vândute cărți din New York Times.
     M-am pus pe citit și am hotărât să tot scriu puțin câte puțin pe măsură ce citesc câte un episod.
     Primul episod mi-a adus aminte că am văzut filmul mai demult, cu Tom Hanks (Paul Edgecomb) în rolul gardianului șef de la Sectorul E, locul unde erau încarcerați condamnații la moarte înainte de a fi duși pe Culoarul Morții. Acesta joacă și rolul povestitorului în roman. Cititorul face aici cunoștință cu John Coffey și cu faptele de care este acuzat acesta, lăsând însă acel semn de întrebare dacă într-adevăr este vinovat sau nu (John Coffey este retard și nu prea își aduce aminte nimic din ceea ce a făcut și nici măcar cine este și de unde vine). Mai facem cunoștință cu alți condamnați la moarte și cu un șoricel năstrușnic, care le dă de lucru gardienilor prin aparițiile sale neașteptate.
     Ceva miroase în aer și în ultimele pagini autorul lasă un cârlig pentru episodul al doilea (slăbuț zic eu), când Paul, gardianul șef ne face destăinuirea că John Coffey la marcat atât de mult încât a fost ultimul la care a mai participat la execuție. Aha, va să zică ceva trebuie să facă omul ăsta mai încolo...
     În comparație cu celelalte romane ale lui Stephen King, aici am simțit comercialul, din păcate (poate și pentru că am fost pus în gardă). Să vedem ce va urma...

     Partea a doua ne aduce în atenție conflictul mocnit dintre gardianul răutăcios (și pilos) Percy Wetmore și Mister Jigles, șoricelul năstrușnic dresat de către un condamnat de origine franceză, Delacroix. Piercy este pus la punct în final de către un nou deținut, Billy Wharton.
     Este interesantă fața umană, copilărească, pe care autorul o dă condamnaților la moarte. Billy Wharton apare la timp să ne amintească că în spatele aparențelor stau criminali periculoși.

     A treia parte este locul în care supranaturalul, doar intuit până acum, este redat în cea mai sublimă formă, atunci când John Coffey îl vindecă de prostată pe Paul, doar printr-o simplă atingere. Scena face parte din arsenalul lui Stephen King, care le dă atâta putere romanelor sale prin implicarea afectivă a cititorului. Episodul îl împinge pe Paul să sape în trecutul lui John.
     Din păcate Mister Jigles are un sfârșit nu tocmai plăcut cu ajutorul lui Percy Wetmore, în ajunul execuției lui Delacroix.

     În fine, Stephen King își arată adevăratul talent, atunci când îl prăjește pe Delacroix. Ați văzut vreodată cum e prăjit porcul înaintea Crăciunului? E nimic pe lângă ce a pățit sărmanul Delacroix. Unii au zis că e o mână divină la mijloc. E ciudat că tocmai prin Percy Wetmore a ajuns să acționeze divinitatea, nu?
     Apropo, Mister Jungles, nu și-a dat încă ultima suflare...

     Partea a cincea este dedicată în totalitate vizitei pe care John Coffey o face acasă la administratorul închisorii, Hal Moore, pentru a o vindeca pe soția acestuia de cancer. Acesta este un prilej bun pentru ca condamnatul la moarte să-și arate pe deplin nevinovăția, nu doar prin faptul că el vindecă și nu omoară, ci și prin dovezile pe care Paul Edgemore le găsește în favoarea lui.

     În ultima parte vedem că John Coffey nu este atât de inocent pe cât ne-a lăsat autorul să înțelegem până acum. Și reapare un vechi personaj... Dar vă las pe voi să descoperiți aceste lucruri când veți citi cartea.
     Din păcate, din toate cărțile citite de Stephen King, aceasta a fost prima care a avut un sfârșit liniștit. Nu l-am citit cu sufletul la gură și acest lucru nu îi este caracteristic. La unii mai sentimentali poate chiar li se vor umezii ochii. Eu îi acord nota 4,2.

Crystian

Lumea Sofiei - Jostein Gaarder
Editura Univers, 2006

     Un orăşel de provincie în care nu se întâmplă nimic... sau cel puţin aşa pare, în prima jumătate. Un alt film de duzină! Cine te-a pus să te uiţi la el? Apoi lucrurile mărunte şi nesemnificative încep să se lege între ele şi să capete o nouă dimensiune: brusc te trezeşti în faţa celui mai bun film pe care l-ai văzut în ultima vreme!
     Cam acelaşi sentiment l-am avut citind Lumea Sofiei, a lui Jostein Gaarder.
     Sofie, este o elevă dintr-un orăşel din Norvegia, care la venirea acasă de la şcoală, primeşte prin poştă scrisori de la un necunoscut. Fără ştampile, fără timbre, fără expeditor. Scrisorile conţin lecţii de filosofie. Prin intermediul lor începi să-i cunoşti pe Democrit, Platon, Aristotel ş.a.m.d.
     Aţi citi aşa ceva? Probabil că nu. Dar Jostein Gaarder ştie să introducă acel element de suspans care te atrage să mai citeşti o pagină şi apoi încă una. Parcă ceva, ceva nu e chiar în regulă cu aceste lecţii... Să fim serioşi, cine ar citi filosofie în locul unui thriller? Poate că nişte cărţi poşale trimise din Liban, pentru o misterioasă Hilde, de către tatăl ei, sau o veche oglindă fermecată, nu te lasă să închizi cartea. Ce să mai vorbim de coliba maiorului!
     Noroc că filosofia celor din antichitate este chiar interesantă. Greul a venit când am ajuns pe la Kant şi pe la romantism. Recunosc că am dat bac-ul din filosofie, dar şi că era cât pe ce să-l pic! Profesorii cereau filosofia din manual nu filosofiile izvorâte din imaginaţia mea. Acum mi-am adus aminte de ce!
     Dar a venit şi răsplata! În lumea Sofiei încep să se întâmple lucruri ciudate. La început mai timid, parcă, parcă desprinse din realitate. Doar sunt prezentate într-o carte, nu? Dar când personaje din poveşti încep să te salute prin pădure... Apoi totul se răstoarnă cu susul în jos. Nimic nu mai e ce a fost! Nici Sofie, nici Hilde şi nici maiorul.
     V-am făcut curioşi? Nu e nici pe departe, curiozitatea pe care o trăieşti când te apropii de sfârşitul cărţii.
     Iată ce este minunat la Jostein Gaarder: nu doar că a ştiut să lege o poveste pe marginea unui curs de filosofie, ci că această poveste constituie chiar exemplele care ilustrează cursul. Minunat!
     Nota 4,9 e meritată pe deplin! Dacă nu era Kant, i-aş fi dat maximul.

Crystian

Pagina următoare