|
|
 |  |  |
 |
Culoarul morții - Stephen King
Editura Aquila `93,
|
|
 |
Culoarul morții era locul prin care treceau condamnații la moarte, pe ultimul lor drum către scaunul electric, în penitenciarul de la Could Mountain. Aici își petrece ultimele zile uriașul de culoare, John Coffey, acuzat că a ucis cu sânge rece gemenele unui cultivator de bumbac. Aici este locul de desfășurare al acțiunii din romanul cu același nume de Stephen King.
Îmi plac mult cărțile lui Stephen King, dar am rămas dezamăgit când am aflat, din cele două introduceri ale cărții, că acesta le scrie la comandă, programat, și că este angrenat într-un mecanism comercial foarte bine organizat. S-a dus pe apa sâmbetei tot romantismul genului horror...
Tot din aceste introduceri am aflat că Culoarul morții este o carte pornită de la o idee care i-a venit celui care-i vindea drepturile de autor în străinătate, Ralph Vicinanza, pe sistemul "Ce-ar fi să scrii un roman în serial, cum făcea pe vremuri Dickens". Au urmat negocieri cu editorii, s-a pus omul pe treabă și uite romanul, șase săptămâni la rând în topul celor mai vândute cărți din New York Times.
M-am pus pe citit și am hotărât să tot scriu puțin câte puțin pe măsură ce citesc câte un episod.
Primul episod mi-a adus aminte că am văzut filmul mai demult, cu Tom Hanks (Paul Edgecomb) în rolul gardianului șef de la Sectorul E, locul unde erau încarcerați condamnații la moarte înainte de a fi duși pe Culoarul Morții. Acesta joacă și rolul povestitorului în roman. Cititorul face aici cunoștință cu John Coffey și cu faptele de care este acuzat acesta, lăsând însă acel semn de întrebare dacă într-adevăr este vinovat sau nu (John Coffey este retard și nu prea își aduce aminte nimic din ceea ce a făcut și nici măcar cine este și de unde vine). Mai facem cunoștință cu alți condamnați la moarte și cu un șoricel năstrușnic, care le dă de lucru gardienilor prin aparițiile sale neașteptate.
Ceva miroase în aer și în ultimele pagini autorul lasă un cârlig pentru episodul al doilea (slăbuț zic eu), când Paul, gardianul șef ne face destăinuirea că John Coffey la marcat atât de mult încât a fost ultimul la care a mai participat la execuție. Aha, va să zică ceva trebuie să facă omul ăsta mai încolo...
În comparație cu celelalte romane ale lui Stephen King, aici am simțit comercialul, din păcate (poate și pentru că am fost pus în gardă). Să vedem ce va urma...
Partea a doua ne aduce în atenție conflictul mocnit dintre gardianul răutăcios (și pilos) Percy Wetmore și Mister Jigles, șoricelul năstrușnic dresat de către un condamnat de origine franceză, Delacroix. Piercy este pus la punct în final de către un nou deținut, Billy Wharton.
Este interesantă fața umană, copilărească, pe care autorul o dă condamnaților la moarte. Billy Wharton apare la timp să ne amintească că în spatele aparențelor stau criminali periculoși.
A treia parte este locul în care supranaturalul, doar intuit până acum, este redat în cea mai sublimă formă, atunci când John Coffey îl vindecă de prostată pe Paul, doar printr-o simplă atingere. Scena face parte din arsenalul lui Stephen King, care le dă atâta putere romanelor sale prin implicarea afectivă a cititorului. Episodul îl împinge pe Paul să sape în trecutul lui John.
Din păcate Mister Jigles are un sfârșit nu tocmai plăcut cu ajutorul lui Percy Wetmore, în ajunul execuției lui Delacroix.
În fine, Stephen King își arată adevăratul talent, atunci când îl prăjește pe Delacroix. Ați văzut vreodată cum e prăjit porcul înaintea Crăciunului? E nimic pe lângă ce a pățit sărmanul Delacroix. Unii au zis că e o mână divină la mijloc. E ciudat că tocmai prin Percy Wetmore a ajuns să acționeze divinitatea, nu?
Apropo, Mister Jungles, nu și-a dat încă ultima suflare...
Partea a cincea este dedicată în totalitate vizitei pe care John Coffey o face acasă la administratorul închisorii, Hal Moore, pentru a o vindeca pe soția acestuia de cancer. Acesta este un prilej bun pentru ca condamnatul la moarte să-și arate pe deplin nevinovăția, nu doar prin faptul că el vindecă și nu omoară, ci și prin dovezile pe care Paul Edgemore le găsește în favoarea lui.
În ultima parte vedem că John Coffey nu este atât de inocent pe cât ne-a lăsat autorul să înțelegem până acum. Și reapare un vechi personaj... Dar vă las pe voi să descoperiți aceste lucruri când veți citi cartea.
Din păcate, din toate cărțile citite de Stephen King, aceasta a fost prima care a avut un sfârșit liniștit. Nu l-am citit cu sufletul la gură și acest lucru nu îi este caracteristic. La unii mai sentimentali poate chiar li se vor umezii ochii. Eu îi acord nota 4,2.
|
 |
Crystian
|
| |
| |
 |
Un colet cu bucluc - Robert Louis Stevenson, Lloyd Osbourne
Editura Univers, 1981
|
|
 |
Coincidențe. Acesta este laitmotivul cărții Un colet cu bucluc scrisă de către Robert Louis Stevenson și Lloyd Osbourne. Deși este o carte plină de viață, de personaje și de întâmplări dintre cele mai haioase, la urmă de dăm seama că de fapt avem de a face cu o mână de personaje principale, ce se reîntâlnesc la tot pasul (spre marea lor disperare), și cu o întreagă pleiadă de figuranți care întregesc și dau savoare firului poveștii.
Totul începe de la o tontină. Pentru novici în ale finanțelor, tontina este un fel de loterie pe viață și pe moarte: câștigă cine trăiește mai mult, sau, ca să fim mai exacți, cine moare ultimul. Se strâng laolaltă mai multe persoane care depun într-un fond o sumă fixă. Banii sunt investiți, înmulțiți, și cel din urmă supraviețuitor al grupului ia banii. Probabil că vârsta nu îi va mai permite să se bucure prea mult de ei, dar cu siguranță moștenitorii vor fi mai mult decât încântați de averea primită. Ca și fapt divers, mai există încă tontine active în Europa, dar nu mai sunt inițiate altele noi.
Și după cum ușor putem deduce, când din membrii fondatori ai unei tontine mai rămân doar doi frați, copii acestora vor face totul ca aceștia să se bucure de o bătrânețe sănătoasă și îndelungată. În Londra, sunt închiși în casă să nu răcească sau să prindă vreo boală rătăcită și sunt plimbați în provincie, la aer curat. Dar ce te faci când la într-o astfel de mutare de la oraș în provincie și înapoi, trenul cu care circuli se ciocnește cu un altul venind din sens opus și călătorii fac un mic zbor prin aer împreună cu vagonul. Și în locul bătrânului îngrijit cu atâta grijă găsești un cadavru mutilat, de nerecunoscut... exact tontina se duce la verișorul Michael Finsbury.
Ei și de aici începe nebunia ascunderii "adevărului". Scenarii peste scenarii, cadavru îngropat, dezgropat, mutat, ascuns, împachetat, expediat și... pierdut. Dar găsit de alții care se află în relații bune tocmai cu... verișorul mai sus amintit. Nu e greu de imaginat că Michael vede cadavrul. Dar trenul și-a făcut bine treaba și nu-l recunoaște, deci trebuie să scape de el că îi suflă poliția în ceafă.
Ce se întâmplă cu cadavrul? Cine va lua până la urmă tontina? V-am făcut curioși? Merită să citiți această carte plină de umor englezesc de calitate!
Eu m-am amuzat teribil, și pentru asta îi acord nota 4,3, chiar dacă coincidențele sunt mult prea forțate. Dar până la urmă ăsta a fost farmecul romanului. Păcat că s-a terminat atât de repede.
|
 |
Crystian
|
|
|
Pagina următoare |
|
|