CrysSoft Literatisia - ultima carte pe care am citit-o

     Ben este fiul unui magnat american, Max Hartman, un evreu trecut prin lagărele naziste, ajuns acum să conducă afaceri de miliarde de dolari. Aflat în trecere prin Zürich, Elveția, Ben este atacat pe nepusă masă de către un fost prieten. El reușește să scape prin fugă de tentativa de asasinat, datorită abilităților dobândite în copilărie. Întâmplarea lăsa în urmă o serie de cadavre, lovite de către gloanțele răzlețe.
     Lucrurile se precipită: tentativele de asasinat se țin lanț în zilele care urmează. Explicația acestor evenimente neașteptate o dă Peter, fratele geamăn a lui Ben. Acesta a descoperit o poză realizată în timpul celui de al doilea război mondial care îi prezintă pe magnații lumii, din ambele tabere beligerante, adunați împreună pentru a pune bazele unei corporații multinaționale, numită Sigma, sfidând astfel legile războiului și ale moralei. Această poză poate schimba cursul istoriei și stă la baza cercetării pe care Ben o va iniția pentru a elucida misterul.
     Simultan, în Statele Unite, agentul Anna Navarro este trimisă de către șeful Serviciului de Cooperare Internă să ancheteze morțile suspecte ale unor bogătași bătrâni, răspândiți pe toate continentele. Ce au toți aceștia în comun? În trecut au fost cercetați de către CIA în cadrul unei operațiuni numită Sigma.
     Drumurile celor două personaje principale ale cărții se vor întâlni curând când vor realiza că ambii caută aceleași răspunsuri.
     Cartea este scrisă în stilul unui thriller hollywoodian: personajele principale scapă de nenumărate ori de ucigași profesioniști dar fac în același timp greșeli copilărești cum ar fi să folosească cărți de credit, când toată poliția din Europa și din cele două Americii sunt pe urmele lor. Iar deghizarea o folosesc doar în ultimul moment, deși pozele lor împânzesc toate ziarele. Finalul este de asemenea apocaliptic și dacă stai să analizezi lucrurile cu atenție îți dai seama că nu prea se potrivește cu imaginea transmisă în capitolele anterioare.
     Dar dacă pretențiile nu sunt prea mari, cartea este scrisă binișor, te prinde și o recomand pentru câteva ore de relaxare. Îi acord nota 4.

Crystian

Prin foc și sabie - Henryk Sienkiewicz
Editura Garamond,

     1647. Moldova prospera sub domnia lui Vasile Lupu. La fel și Polonia cu care avea strânse relații comerciale. Prin urmare, nu este de mirare să dai de moldoveni la tot pasul prin Polonia.
     Apoi a început războiul civil - la polonezi, desigur. Cazacii s-au ridicat împotriva leșilor, sub conducerea lui Bohdan Chmielnicki. La noi se numeau răscoale și erau împotriva boierilor, dar maestrul Sienkiewicz răstoarnă situația și îi prezintă pe zaporojeni ca fiind cei care au pornit un război civil nedrept împotriva șleahtnicilor unindu-se cu tătarii pentru a pârjoli țara de dincolo de Nistru, actuala Ucraina.
     De fapt acesta a fost și principala critică adusă romanului: din dorința de a readuce în mintea polonezilor, trecutul glorios al războinicilor, Sienkiewicz a modificat pe ici pe colo faptele istorice și a creat o serie de eroi, cu caracteristici ce întrec oamenii de rând.
     Cel mai important dintre aceștia este porucinicul Skrzetuski, personajul principal, care trece prin încercări deosebite de-a lungul întregului roman, pentru apărarea patriei și pentru recuperarea iubitei lui, cneaghina Helena, din mâna sălbaticului Bohun. Din păcate, este și ușor melancolic, căzând grav bolnav ori de câte ori jupânița Helena părea dispărută pentru totdeauna în mâinile răsculaților sau a lui Bohun.
     Regăsim și personaje pitorești, precum lunganul Longinus "Rupe-glugă", al cărui scop era să taie trei capete deodată, cu paloșul lui imens, pentru a-și cinsti strămoșii și jupân Zagloba, care prin istețimea lui a salvat-o în mai multe rânduri pe Helena.
     Lăsând la o parte interpretarea faptelor istorice, ce m-a frapat în tot acest conflict a fost multitudinea de străini ce luau parte la lupte. În general mercenari plătiți, aceștia erau nemți, lituanieni, tătari, moldoveni de partea polonezilor și iar tătari, rusini și otomani de partea cazacilor. Parcă cel mai mult fugeau de război tocmai polonezii care ar fi trebui să-și apere patria. Organizarea statală a Poloniei, în care fiecare magnat avea propria lui oaste făcea lucrurile mult mai complicate, față de țările române.
     Să omori cât mai mulți dușmani era la mare cinste, de prizonieri nici nu putea fi vorba, sate întregi și cetăți erau culcate la pământ de pârjol, cei care scăpau vii erau duși în robie la tătari, spânzurați, violuri, pruncucideri, jafuri, erau niște lucruri atât de obișnuite încât azi te înfiori numai la gândul că așa ceva putea să existe în realitate.
     În schimb războiaiele erau ca la carte: se puneau oștile față în față, începea apoi harțul între cei mai viteji din ambele tabere, apoi năvăleau una împotriva celeilalte. Nemții, supraviețuitori ai războiului de 30 de ani, erau cei mai tari și mai organizați, iar, interesant, turcii cei mai slabi. Mi-aduce în minte jocurile pe calculator. Până și preoții și vrăjitoarele aveau rolul lor.
     O carte excepțională, care alături de Quo Vadis mi-au scos la iveală un scriitor desăvârșit în persoana lui Henryk Sienkiewicz, motiv pentru care îi acord nota 4,8.

Crystian

Pagina anterioară Pagina următoare