CrysSoft Literatisia - ultima carte pe care am citit-o

     Culoarul morții era locul prin care treceau condamnații la moarte, pe ultimul lor drum către scaunul electric, în penitenciarul de la Could Mountain. Aici își petrece ultimele zile uriașul de culoare, John Coffey, acuzat că a ucis cu sânge rece gemenele unui cultivator de bumbac. Aici este locul de desfășurare al acțiunii din romanul cu același nume de Stephen King.
     Îmi plac mult cărțile lui Stephen King, dar am rămas dezamăgit când am aflat, din cele două introduceri ale cărții, că acesta le scrie la comandă, programat, și că este angrenat într-un mecanism comercial foarte bine organizat. S-a dus pe apa sâmbetei tot romantismul genului horror...
     Tot din aceste introduceri am aflat că Culoarul morții este o carte pornită de la o idee care i-a venit celui care-i vindea drepturile de autor în străinătate, Ralph Vicinanza, pe sistemul "Ce-ar fi să scrii un roman în serial, cum făcea pe vremuri Dickens". Au urmat negocieri cu editorii, s-a pus omul pe treabă și uite romanul, șase săptămâni la rând în topul celor mai vândute cărți din New York Times.
     M-am pus pe citit și am hotărât să tot scriu puțin câte puțin pe măsură ce citesc câte un episod.
     Primul episod mi-a adus aminte că am văzut filmul mai demult, cu Tom Hanks (Paul Edgecomb) în rolul gardianului șef de la Sectorul E, locul unde erau încarcerați condamnații la moarte înainte de a fi duși pe Culoarul Morții. Acesta joacă și rolul povestitorului în roman. Cititorul face aici cunoștință cu John Coffey și cu faptele de care este acuzat acesta, lăsând însă acel semn de întrebare dacă într-adevăr este vinovat sau nu (John Coffey este retard și nu prea își aduce aminte nimic din ceea ce a făcut și nici măcar cine este și de unde vine). Mai facem cunoștință cu alți condamnați la moarte și cu un șoricel năstrușnic, care le dă de lucru gardienilor prin aparițiile sale neașteptate.
     Ceva miroase în aer și în ultimele pagini autorul lasă un cârlig pentru episodul al doilea (slăbuț zic eu), când Paul, gardianul șef ne face destăinuirea că John Coffey la marcat atât de mult încât a fost ultimul la care a mai participat la execuție. Aha, va să zică ceva trebuie să facă omul ăsta mai încolo...
     În comparație cu celelalte romane ale lui Stephen King, aici am simțit comercialul, din păcate (poate și pentru că am fost pus în gardă). Să vedem ce va urma...

     Partea a doua ne aduce în atenție conflictul mocnit dintre gardianul răutăcios (și pilos) Percy Wetmore și Mister Jigles, șoricelul năstrușnic dresat de către un condamnat de origine franceză, Delacroix. Piercy este pus la punct în final de către un nou deținut, Billy Wharton.
     Este interesantă fața umană, copilărească, pe care autorul o dă condamnaților la moarte. Billy Wharton apare la timp să ne amintească că în spatele aparențelor stau criminali periculoși.

     A treia parte este locul în care supranaturalul, doar intuit până acum, este redat în cea mai sublimă formă, atunci când John Coffey îl vindecă de prostată pe Paul, doar printr-o simplă atingere. Scena face parte din arsenalul lui Stephen King, care le dă atâta putere romanelor sale prin implicarea afectivă a cititorului. Episodul îl împinge pe Paul să sape în trecutul lui John.
     Din păcate Mister Jigles are un sfârșit nu tocmai plăcut cu ajutorul lui Percy Wetmore, în ajunul execuției lui Delacroix.

     În fine, Stephen King își arată adevăratul talent, atunci când îl prăjește pe Delacroix. Ați văzut vreodată cum e prăjit porcul înaintea Crăciunului? E nimic pe lângă ce a pățit sărmanul Delacroix. Unii au zis că e o mână divină la mijloc. E ciudat că tocmai prin Percy Wetmore a ajuns să acționeze divinitatea, nu?
     Apropo, Mister Jungles, nu și-a dat încă ultima suflare...

     Partea a cincea este dedicată în totalitate vizitei pe care John Coffey o face acasă la administratorul închisorii, Hal Moore, pentru a o vindeca pe soția acestuia de cancer. Acesta este un prilej bun pentru ca condamnatul la moarte să-și arate pe deplin nevinovăția, nu doar prin faptul că el vindecă și nu omoară, ci și prin dovezile pe care Paul Edgemore le găsește în favoarea lui.

     În ultima parte vedem că John Coffey nu este atât de inocent pe cât ne-a lăsat autorul să înțelegem până acum. Și reapare un vechi personaj... Dar vă las pe voi să descoperiți aceste lucruri când veți citi cartea.
     Din păcate, din toate cărțile citite de Stephen King, aceasta a fost prima care a avut un sfârșit liniștit. Nu l-am citit cu sufletul la gură și acest lucru nu îi este caracteristic. La unii mai sentimentali poate chiar li se vor umezii ochii. Eu îi acord nota 4,2.

Crystian

Insule în derivă - Ernest Hemingway
Editura Vivaldi, 1998

     Am început să o citesc cu emoţie. O aveam demult în bibliotecă, dar parcă mi-era teamă de marele Hemingway. Mi-era teamă de acea dezamăgire trăită după prea mult marketing: supraevaluare sau pur şi simplu acea senzaţie de "sunt prea mic pentru a înţelege ce scrie aici".
     Nimic din toate acestea: am avut o lectură mai mult decât plăcută. Mai rar mi-a fost dat să întâlnesc un povestitor atât de desăvârșit. Cu greu poți să-ți imaginezi, cum fapte aparent banale, pot deveni aventuri nemaipomenite prin pana maestrului. Parcă pentru a ilustra acest fapt, apare un episod în care personajul principal, Thomas Hudson, pe post de pictor, câștigă bani frumoşi tocmai din transpunerea pe pânză a unor lucruri obişnuite din viaţa pescarilor și a mării.
     Romanul este împărţit în trei părți: Bimini, Cuba și Pe mare. La prima vedere fără legătură între ele: chiar și Thomas Hudson personajul principal pare un alt om în fiecare dintre ele. În prima parte avem de a face cu un pictor, tată responsabil care trăiește pe pitoreasca insulă Bimini, pe malul mării, într-un sat tipic de pescari. Nu pescarii de pe la noi, ci aceea din america centrală.
     Punctul central al satului, este barul, în care se întâlnesc personajele principale, pescarii și turiștii porniți în croaziere. Aici se pune la cale mersul lumii și se hotărăsc destine.
     Acțiunea se concentrează pe vacanța celor trei băieți a lui Thomas Hudson. Calmul insulei și programul bine pus la punct a lui Thomas, sunt tulburate de tinerețe, copilărie și aventuri pe plajă și pe mare. Aici l-am regăsit pe Hemingway, pescarul, într-un episod în care unul dintre băieți încearcă să prindă un pește sabie... o zi întreagă.
     A doua parte, ne aduce în prim plan un Thomas Hudson bețiv. Totul se concentrează în jurul băuturilor, barurilor, amintirilor despre vremurile bune de altădată și a prostituatelor alungate din Cuba.
     În ultima parte, ne întîlnim cu căpitanul de vas, pornit în urmărirea unui grup de soldați nemți eșuați de pe un submarin, care au făcut greșeala să masacreze un sat de pescari de pe o insulă din caraibe. O urmărire ca-n filme, dar nu pe autostradă ci pe mare, printre insule, stuf, păsări și soare. Am regăsit încă o dată geniul lui Hemingway, și am trăit cu el bucuria de a fi acolo, pe mare, în Caraibe, prin curentul golfului.
     Din păcate, cartea nu a fost terminată, în sensul că nu a fost finisată. A fost publicată după moartea lui Hemingway. Există, în special în prima parte niște rupturi în firul epic. Apar și dispar personaje brusc, de nicăieri. Acesta este motivul pentru care îi acord doar nota 4,5, deși cartea este genială.

Crystian

Pagina anterioară Pagina următoare