CrysSoft Literatisia - ultima carte pe care am citit-o
 CATEGORII
Roman de aventuri
Poliţiste
De spionaj
Umor
Dezvoltare personală
Contemporani
Clasici
Business - Economie
De dragoste
Capă şi spadă
Istorie
Război
Enciclopedii - Dicționare
Horror
Ficțiune
 VIZITATORI
Adaugă comentariu
Gai-Jin - James Clavell
Editura Elit Comentator,
     Dacă ați îndrăgit romanele Shogun sau Tai-Pan, cu siguranță veți fi fermecați și de către Gai-Jin, care, deși este un roman de sine stătător, are o mulțime de trimiteri în trecut la Anjin-san și la Dirk Struan. De altfel, Gai-Jin este cel de al treilea roman din tetralogia Shogunului.
     Ne regăsim în anii 1862-1863, moment în care străinii sunt instalați pe coastele Japoniei în câteva mici colonii bine delimitate, restul teritoriului fiindu-le interzis cu desăvârșire. Gai-jin este termenul prin care japonezii îi numesc pe acești străini, un termen nu prea politicos, după cum ne sugerează autorul. Cele două lumi sunt legate iremediabil prin intermediul schimburilor comerciale, dar diferențele dintre cele două culturi duc la conflicte și situații dintre cele mai neașteptate. Pe de o parte japonezii sunt ordonați, curați, obedienți dar mincinoși și "înapoiați", iar pe de altă parte, europenii sunt murdari, îmbrăcați caraghios, dezorganizați dar mult prea cinstiți și avansați din punct de vedere tehnologic.
     De aici au rezultat cele două planuri ale acțiunii care se influențează reciproc. În tabăra străinilor urmărim destinele lui Malcom Struan, viitorul tai-pan al companiei Struan și al lui Angelique, o tânără atrăgătoare, rămasă fără avere și vitregită de împrejurări. Cei doi converg inevitabil unul către celălalt într-o dramatică poveste romantică. În celălalt plan, asistăm la lupta pentru putere a lui Yoshi Toranaga, într-o Japonie condusă de mai mulți seniori - daimyo -, sub o aparentă organizare a shogunatului și a administrației acestuia. Cu toții se folosesc direct sau indirect de o mișcare de revoltă, sonno-joi, a unor samurai proscriși. Scopul declarat al acestei mișcări este să-i alunge definitiv pe străini din Japonia și să restabilească puterea împăratului, care era prizonier în propriul lui castel.
     Unul dintre capii mișcării sonno-joi, Hiraga, ajunge însă să-și schimbe complet viziunea după ce ajunge sub statut de refugiat în tabăra străinilor. Din ucigaș ajunge în cele din urmă să-i apere pe aceștia de confrații lui. El este un simbol pentru majoritatea japonezilor care declarativ îi urăsc pe străini, mai mult sau mai puțin, dar în umbră fac tot posibilul să strângă relațiile comerciale cu aceștia.
     Pentru noi europenii, cartea este atractivă nu în ultimul rând pentru obiceiurile de natură sexuală ale japonezilor (ca și
Shogun-ul de altfel). Și autorul are grijă să nu ne lipsească o mulțime de detalii picante, fără a fi însă vulgară. Sunt curios cum o privesc japonezii.
     Cartea este bine scrisă, cu o mulțime de fire de acțiune. Te ajută să înțelegi cultura japoneză și să afli o parte din istoria acesteia pe de o parte și a colonizărilor pe de alta, chiar dacă sunt puțin romanțate. Deși serviciul de corectură al editurii și-a făcut doar parțial datoria eu îi acord nota 4,5 și vă invit să o citiți.
Crystian   
 
 
Culoarul morții - Stephen King
Editura Aquila `93,
     Culoarul morții era locul prin care treceau condamnații la moarte, pe ultimul lor drum către scaunul electric, în penitenciarul de la Could Mountain. Aici își petrece ultimele zile uriașul de culoare, John Coffey, acuzat că a ucis cu sânge rece gemenele unui cultivator de bumbac. Aici este locul de desfășurare al acțiunii din romanul cu același nume de Stephen King.
     Îmi plac mult cărțile lui Stephen King, dar am rămas dezamăgit când am aflat, din cele două introduceri ale cărții, că acesta le scrie la comandă, programat, și că este angrenat într-un mecanism comercial foarte bine organizat. S-a dus pe apa sâmbetei tot romantismul genului horror...
     Tot din aceste introduceri am aflat că Culoarul morții este o carte pornită de la o idee care i-a venit celui care-i vindea drepturile de autor în străinătate, Ralph Vicinanza, pe sistemul "Ce-ar fi să scrii un roman în serial, cum făcea pe vremuri Dickens". Au urmat negocieri cu editorii, s-a pus omul pe treabă și uite romanul, șase săptămâni la rând în topul celor mai vândute cărți din New York Times.
     M-am pus pe citit și am hotărât să tot scriu puțin câte puțin pe măsură ce citesc câte un episod.
     Primul episod mi-a adus aminte că am văzut filmul mai demult, cu Tom Hanks (Paul Edgecomb) în rolul gardianului șef de la Sectorul E, locul unde erau încarcerați condamnații la moarte înainte de a fi duși pe Culoarul Morții. Acesta joacă și rolul povestitorului în roman. Cititorul face aici cunoștință cu John Coffey și cu faptele de care este acuzat acesta, lăsând însă acel semn de întrebare dacă într-adevăr este vinovat sau nu (John Coffey este retard și nu prea își aduce aminte nimic din ceea ce a făcut și nici măcar cine este și de unde vine). Mai facem cunoștință cu alți condamnați la moarte și cu un șoricel năstrușnic, care le dă de lucru gardienilor prin aparițiile sale neașteptate.
     Ceva miroase în aer și în ultimele pagini autorul lasă un cârlig pentru episodul al doilea (slăbuț zic eu), când Paul, gardianul șef ne face destăinuirea că John Coffey la marcat atât de mult încât a fost ultimul la care a mai participat la execuție. Aha, va să zică ceva trebuie să facă omul ăsta mai încolo...
     În comparație cu celelalte romane ale lui Stephen King, aici am simțit comercialul, din păcate (poate și pentru că am fost pus în gardă). Să vedem ce va urma...

     Partea a doua ne aduce în atenție conflictul mocnit dintre gardianul răutăcios (și pilos) Percy Wetmore și Mister Jigles, șoricelul năstrușnic dresat de către un condamnat de origine franceză, Delacroix. Piercy este pus la punct în final de către un nou deținut, Billy Wharton.
     Este interesantă fața umană, copilărească, pe care autorul o dă condamnaților la moarte. Billy Wharton apare la timp să ne amintească că în spatele aparențelor stau criminali periculoși.

     A treia parte este locul în care supranaturalul, doar intuit până acum, este redat în cea mai sublimă formă, atunci când John Coffey îl vindecă de prostată pe Paul, doar printr-o simplă atingere. Scena face parte din arsenalul lui Stephen King, care le dă atâta putere romanelor sale prin implicarea afectivă a cititorului. Episodul îl împinge pe Paul să sape în trecutul lui John.
     Din păcate Mister Jigles are un sfârșit nu tocmai plăcut cu ajutorul lui Percy Wetmore, în ajunul execuției lui Delacroix.

     În fine, Stephen King își arată adevăratul talent, atunci când îl prăjește pe Delacroix. Ați văzut vreodată cum e prăjit porcul înaintea Crăciunului? E nimic pe lângă ce a pățit sărmanul Delacroix. Unii au zis că e o mână divină la mijloc. E ciudat că tocmai prin Percy Wetmore a ajuns să acționeze divinitatea, nu?
     Apropo, Mister Jungles, nu și-a dat încă ultima suflare...

     Partea a cincea este dedicată în totalitate vizitei pe care John Coffey o face acasă la administratorul închisorii, Hal Moore, pentru a o vindeca pe soția acestuia de cancer. Acesta este un prilej bun pentru ca condamnatul la moarte să-și arate pe deplin nevinovăția, nu doar prin faptul că el vindecă și nu omoară, ci și prin dovezile pe care Paul Edgemore le găsește în favoarea lui.

     În ultima parte vedem că John Coffey nu este atât de inocent pe cât ne-a lăsat autorul să înțelegem până acum. Și reapare un vechi personaj... Dar vă las pe voi să descoperiți aceste lucruri când veți citi cartea.
     Din păcate, din toate cărțile citite de Stephen King, aceasta a fost prima care a avut un sfârșit liniștit. Nu l-am citit cu sufletul la gură și acest lucru nu îi este caracteristic. La unii mai sentimentali poate chiar li se vor umezii ochii. Eu îi acord nota 4,2.
Crystian   
Pagina anterioară      Pagina următoare

eXTReMe Tracker