|
|
 |  |  |
 |
Aventurile echipajului Dox - Cutremur la Yokohama - Peter Gontran
Editura Marist, 2004
|
|
 |
Ceea ce îmi place la această serie, sunt informațiile pe care le descoperi despre diverse locuri și animale. Ele se împletesc armonios în firul povestirii, dar apar și ca mici suplimente la începutul și la sfârşitul cărții. Poate că povestea detectivilor o uiți, bombardat de atâtea și atâtea cazuri pe care le citești, le auzi sau le vezi la știri sau în filme. Dar aceste informații de cultură generală îți revin mereu în amintire, prin farmecul și ineditul lor.
Știați de exemplu că pe„ștele fugu produce o otravă care administrată unei persoane cauzează o paralizie totală. Persoana devine asemeni unui cadavru, deși este perfect conștientă. Ce plăcere poți simți când te îndrepți spre un crematoriu în starea asta... brrrr...
Eroii noștrii Farrow, Bertram și Pongo au ajuns în acestă situație neplăcută. Dar până să ajungă în situația asta, ne-au făcut cunoștință cu Japonia, în călătoria lor spre Yokohama. Au fost chemați acolo de atașatul naval al coroanei în Extremul Orient, lordul Caraval, care le-a și sponsorizat substanțial călătoria.
I-a chemat pe celebrii detectivi pentru a dezlega un misterul morții subite a nepoatei sale... și a reapariției sale. Poate părea o coincidență, o persoană care seamănă foarte mult cu nepoata, ați putea spune. La fel s-a gândit și lordul Caraval. Însă persoanele care au văzut-o o cunoșteau mult prea bine pentru a cădea în plasa unei asemenea confuzii. S-a mai adăugat și un telefon disperat primit de lord direct de la nepoată.
Micul grup de detectivi este rapid copleșit de dușmani necunoscuți, care le administrează otrava mai sus amintită. Lucrurile încep să o ia razna, interesele ascunse încep să iasă la suprafață, iar elementele negative atacă furibunde.
Cutremurului din Yokohama îi acord nota 3,5 mai mult pentru informațiile oferite. Pentru că autorul a vrut să introducă mai mult dramatism în carte, povestea devine simplă și previzibilă. Însă per ansamblu o recomand cu căldură pentru o lectură plăcută de două-trei ore.
|
 |
Crystian
|
| |
| |
 |
Prin foc și sabie - Henryk Sienkiewicz
Editura Garamond,
|
|
 |
1647. Moldova prospera sub domnia lui Vasile Lupu. La fel și Polonia cu care avea strânse relații comerciale. Prin urmare, nu este de mirare să dai de moldoveni la tot pasul prin Polonia.
Apoi a început războiul civil - la polonezi, desigur. Cazacii s-au ridicat împotriva leșilor, sub conducerea lui Bohdan Chmielnicki. La noi se numeau răscoale și erau împotriva boierilor, dar maestrul Sienkiewicz răstoarnă situația și îi prezintă pe zaporojeni ca fiind cei care au pornit un război civil nedrept împotriva șleahtnicilor unindu-se cu tătarii pentru a pârjoli țara de dincolo de Nistru, actuala Ucraina.
De fapt acesta a fost și principala critică adusă romanului: din dorința de a readuce în mintea polonezilor, trecutul glorios al războinicilor, Sienkiewicz a modificat pe ici pe colo faptele istorice și a creat o serie de eroi, cu caracteristici ce întrec oamenii de rând.
Cel mai important dintre aceștia este porucinicul Skrzetuski, personajul principal, care trece prin încercări deosebite de-a lungul întregului roman, pentru apărarea patriei și pentru recuperarea iubitei lui, cneaghina Helena, din mâna sălbaticului Bohun. Din păcate, este și ușor melancolic, căzând grav bolnav ori de câte ori jupânița Helena părea dispărută pentru totdeauna în mâinile răsculaților sau a lui Bohun.
Regăsim și personaje pitorești, precum lunganul Longinus "Rupe-glugă", al cărui scop era să taie trei capete deodată, cu paloșul lui imens, pentru a-și cinsti strămoșii și jupân Zagloba, care prin istețimea lui a salvat-o în mai multe rânduri pe Helena.
Lăsând la o parte interpretarea faptelor istorice, ce m-a frapat în tot acest conflict a fost multitudinea de străini ce luau parte la lupte. În general mercenari plătiți, aceștia erau nemți, lituanieni, tătari, moldoveni de partea polonezilor și iar tătari, rusini și otomani de partea cazacilor. Parcă cel mai mult fugeau de război tocmai polonezii care ar fi trebui să-și apere patria. Organizarea statală a Poloniei, în care fiecare magnat avea propria lui oaste făcea lucrurile mult mai complicate, față de țările române.
Să omori cât mai mulți dușmani era la mare cinste, de prizonieri nici nu putea fi vorba, sate întregi și cetăți erau culcate la pământ de pârjol, cei care scăpau vii erau duși în robie la tătari, spânzurați, violuri, pruncucideri, jafuri, erau niște lucruri atât de obișnuite încât azi te înfiori numai la gândul că așa ceva putea să existe în realitate.
În schimb războiaiele erau ca la carte: se puneau oștile față în față, începea apoi harțul între cei mai viteji din ambele tabere, apoi năvăleau una împotriva celeilalte. Nemții, supraviețuitori ai războiului de 30 de ani, erau cei mai tari și mai organizați, iar, interesant, turcii cei mai slabi. Mi-aduce în minte jocurile pe calculator. Până și preoții și vrăjitoarele aveau rolul lor.
O carte excepțională, care alături de Quo Vadis mi-au scos la iveală un scriitor desăvârșit în persoana lui Henryk Sienkiewicz, motiv pentru care îi acord nota 4,8.
|
 |
Crystian
|
|
|
Pagina următoare |
|
|