CrysSoft Literatisia - ultima carte pe care am citit-o

     Culoarul morții era locul prin care treceau condamnații la moarte, pe ultimul lor drum către scaunul electric, în penitenciarul de la Could Mountain. Aici își petrece ultimele zile uriașul de culoare, John Coffey, acuzat că a ucis cu sânge rece gemenele unui cultivator de bumbac. Aici este locul de desfășurare al acțiunii din romanul cu același nume de Stephen King.
     Îmi plac mult cărțile lui Stephen King, dar am rămas dezamăgit când am aflat, din cele două introduceri ale cărții, că acesta le scrie la comandă, programat, și că este angrenat într-un mecanism comercial foarte bine organizat. S-a dus pe apa sâmbetei tot romantismul genului horror...
     Tot din aceste introduceri am aflat că Culoarul morții este o carte pornită de la o idee care i-a venit celui care-i vindea drepturile de autor în străinătate, Ralph Vicinanza, pe sistemul "Ce-ar fi să scrii un roman în serial, cum făcea pe vremuri Dickens". Au urmat negocieri cu editorii, s-a pus omul pe treabă și uite romanul, șase săptămâni la rând în topul celor mai vândute cărți din New York Times.
     M-am pus pe citit și am hotărât să tot scriu puțin câte puțin pe măsură ce citesc câte un episod.
     Primul episod mi-a adus aminte că am văzut filmul mai demult, cu Tom Hanks (Paul Edgecomb) în rolul gardianului șef de la Sectorul E, locul unde erau încarcerați condamnații la moarte înainte de a fi duși pe Culoarul Morții. Acesta joacă și rolul povestitorului în roman. Cititorul face aici cunoștință cu John Coffey și cu faptele de care este acuzat acesta, lăsând însă acel semn de întrebare dacă într-adevăr este vinovat sau nu (John Coffey este retard și nu prea își aduce aminte nimic din ceea ce a făcut și nici măcar cine este și de unde vine). Mai facem cunoștință cu alți condamnați la moarte și cu un șoricel năstrușnic, care le dă de lucru gardienilor prin aparițiile sale neașteptate.
     Ceva miroase în aer și în ultimele pagini autorul lasă un cârlig pentru episodul al doilea (slăbuț zic eu), când Paul, gardianul șef ne face destăinuirea că John Coffey la marcat atât de mult încât a fost ultimul la care a mai participat la execuție. Aha, va să zică ceva trebuie să facă omul ăsta mai încolo...
     În comparație cu celelalte romane ale lui Stephen King, aici am simțit comercialul, din păcate (poate și pentru că am fost pus în gardă). Să vedem ce va urma...

     Partea a doua ne aduce în atenție conflictul mocnit dintre gardianul răutăcios (și pilos) Percy Wetmore și Mister Jigles, șoricelul năstrușnic dresat de către un condamnat de origine franceză, Delacroix. Piercy este pus la punct în final de către un nou deținut, Billy Wharton.
     Este interesantă fața umană, copilărească, pe care autorul o dă condamnaților la moarte. Billy Wharton apare la timp să ne amintească că în spatele aparențelor stau criminali periculoși.

     A treia parte este locul în care supranaturalul, doar intuit până acum, este redat în cea mai sublimă formă, atunci când John Coffey îl vindecă de prostată pe Paul, doar printr-o simplă atingere. Scena face parte din arsenalul lui Stephen King, care le dă atâta putere romanelor sale prin implicarea afectivă a cititorului. Episodul îl împinge pe Paul să sape în trecutul lui John.
     Din păcate Mister Jigles are un sfârșit nu tocmai plăcut cu ajutorul lui Percy Wetmore, în ajunul execuției lui Delacroix.

     În fine, Stephen King își arată adevăratul talent, atunci când îl prăjește pe Delacroix. Ați văzut vreodată cum e prăjit porcul înaintea Crăciunului? E nimic pe lângă ce a pățit sărmanul Delacroix. Unii au zis că e o mână divină la mijloc. E ciudat că tocmai prin Percy Wetmore a ajuns să acționeze divinitatea, nu?
     Apropo, Mister Jungles, nu și-a dat încă ultima suflare...

     Partea a cincea este dedicată în totalitate vizitei pe care John Coffey o face acasă la administratorul închisorii, Hal Moore, pentru a o vindeca pe soția acestuia de cancer. Acesta este un prilej bun pentru ca condamnatul la moarte să-și arate pe deplin nevinovăția, nu doar prin faptul că el vindecă și nu omoară, ci și prin dovezile pe care Paul Edgemore le găsește în favoarea lui.

     În ultima parte vedem că John Coffey nu este atât de inocent pe cât ne-a lăsat autorul să înțelegem până acum. Și reapare un vechi personaj... Dar vă las pe voi să descoperiți aceste lucruri când veți citi cartea.
     Din păcate, din toate cărțile citite de Stephen King, aceasta a fost prima care a avut un sfârșit liniștit. Nu l-am citit cu sufletul la gură și acest lucru nu îi este caracteristic. La unii mai sentimentali poate chiar li se vor umezii ochii. Eu îi acord nota 4,2.

Crystian

Prin foc și sabie - Henryk Sienkiewicz
Editura Garamond,

     1647. Moldova prospera sub domnia lui Vasile Lupu. La fel și Polonia cu care avea strânse relații comerciale. Prin urmare, nu este de mirare să dai de moldoveni la tot pasul prin Polonia.
     Apoi a început războiul civil - la polonezi, desigur. Cazacii s-au ridicat împotriva leșilor, sub conducerea lui Bohdan Chmielnicki. La noi se numeau răscoale și erau împotriva boierilor, dar maestrul Sienkiewicz răstoarnă situația și îi prezintă pe zaporojeni ca fiind cei care au pornit un război civil nedrept împotriva șleahtnicilor unindu-se cu tătarii pentru a pârjoli țara de dincolo de Nistru, actuala Ucraina.
     De fapt acesta a fost și principala critică adusă romanului: din dorința de a readuce în mintea polonezilor, trecutul glorios al războinicilor, Sienkiewicz a modificat pe ici pe colo faptele istorice și a creat o serie de eroi, cu caracteristici ce întrec oamenii de rând.
     Cel mai important dintre aceștia este porucinicul Skrzetuski, personajul principal, care trece prin încercări deosebite de-a lungul întregului roman, pentru apărarea patriei și pentru recuperarea iubitei lui, cneaghina Helena, din mâna sălbaticului Bohun. Din păcate, este și ușor melancolic, căzând grav bolnav ori de câte ori jupânița Helena părea dispărută pentru totdeauna în mâinile răsculaților sau a lui Bohun.
     Regăsim și personaje pitorești, precum lunganul Longinus "Rupe-glugă", al cărui scop era să taie trei capete deodată, cu paloșul lui imens, pentru a-și cinsti strămoșii și jupân Zagloba, care prin istețimea lui a salvat-o în mai multe rânduri pe Helena.
     Lăsând la o parte interpretarea faptelor istorice, ce m-a frapat în tot acest conflict a fost multitudinea de străini ce luau parte la lupte. În general mercenari plătiți, aceștia erau nemți, lituanieni, tătari, moldoveni de partea polonezilor și iar tătari, rusini și otomani de partea cazacilor. Parcă cel mai mult fugeau de război tocmai polonezii care ar fi trebui să-și apere patria. Organizarea statală a Poloniei, în care fiecare magnat avea propria lui oaste făcea lucrurile mult mai complicate, față de țările române.
     Să omori cât mai mulți dușmani era la mare cinste, de prizonieri nici nu putea fi vorba, sate întregi și cetăți erau culcate la pământ de pârjol, cei care scăpau vii erau duși în robie la tătari, spânzurați, violuri, pruncucideri, jafuri, erau niște lucruri atât de obișnuite încât azi te înfiori numai la gândul că așa ceva putea să existe în realitate.
     În schimb războiaiele erau ca la carte: se puneau oștile față în față, începea apoi harțul între cei mai viteji din ambele tabere, apoi năvăleau una împotriva celeilalte. Nemții, supraviețuitori ai războiului de 30 de ani, erau cei mai tari și mai organizați, iar, interesant, turcii cei mai slabi. Mi-aduce în minte jocurile pe calculator. Până și preoții și vrăjitoarele aveau rolul lor.
     O carte excepțională, care alături de Quo Vadis mi-au scos la iveală un scriitor desăvârșit în persoana lui Henryk Sienkiewicz, motiv pentru care îi acord nota 4,8.

Crystian

Pagina următoare