CrysSoft Literatisia - ultima carte pe care am citit-o

     Culoarul morții era locul prin care treceau condamnații la moarte, pe ultimul lor drum către scaunul electric, în penitenciarul de la Could Mountain. Aici își petrece ultimele zile uriașul de culoare, John Coffey, acuzat că a ucis cu sânge rece gemenele unui cultivator de bumbac. Aici este locul de desfășurare al acțiunii din romanul cu același nume de Stephen King.
     Îmi plac mult cărțile lui Stephen King, dar am rămas dezamăgit când am aflat, din cele două introduceri ale cărții, că acesta le scrie la comandă, programat, și că este angrenat într-un mecanism comercial foarte bine organizat. S-a dus pe apa sâmbetei tot romantismul genului horror...
     Tot din aceste introduceri am aflat că Culoarul morții este o carte pornită de la o idee care i-a venit celui care-i vindea drepturile de autor în străinătate, Ralph Vicinanza, pe sistemul "Ce-ar fi să scrii un roman în serial, cum făcea pe vremuri Dickens". Au urmat negocieri cu editorii, s-a pus omul pe treabă și uite romanul, șase săptămâni la rând în topul celor mai vândute cărți din New York Times.
     M-am pus pe citit și am hotărât să tot scriu puțin câte puțin pe măsură ce citesc câte un episod.
     Primul episod mi-a adus aminte că am văzut filmul mai demult, cu Tom Hanks (Paul Edgecomb) în rolul gardianului șef de la Sectorul E, locul unde erau încarcerați condamnații la moarte înainte de a fi duși pe Culoarul Morții. Acesta joacă și rolul povestitorului în roman. Cititorul face aici cunoștință cu John Coffey și cu faptele de care este acuzat acesta, lăsând însă acel semn de întrebare dacă într-adevăr este vinovat sau nu (John Coffey este retard și nu prea își aduce aminte nimic din ceea ce a făcut și nici măcar cine este și de unde vine). Mai facem cunoștință cu alți condamnați la moarte și cu un șoricel năstrușnic, care le dă de lucru gardienilor prin aparițiile sale neașteptate.
     Ceva miroase în aer și în ultimele pagini autorul lasă un cârlig pentru episodul al doilea (slăbuț zic eu), când Paul, gardianul șef ne face destăinuirea că John Coffey la marcat atât de mult încât a fost ultimul la care a mai participat la execuție. Aha, va să zică ceva trebuie să facă omul ăsta mai încolo...
     În comparație cu celelalte romane ale lui Stephen King, aici am simțit comercialul, din păcate (poate și pentru că am fost pus în gardă). Să vedem ce va urma...

     Partea a doua ne aduce în atenție conflictul mocnit dintre gardianul răutăcios (și pilos) Percy Wetmore și Mister Jigles, șoricelul năstrușnic dresat de către un condamnat de origine franceză, Delacroix. Piercy este pus la punct în final de către un nou deținut, Billy Wharton.
     Este interesantă fața umană, copilărească, pe care autorul o dă condamnaților la moarte. Billy Wharton apare la timp să ne amintească că în spatele aparențelor stau criminali periculoși.

     A treia parte este locul în care supranaturalul, doar intuit până acum, este redat în cea mai sublimă formă, atunci când John Coffey îl vindecă de prostată pe Paul, doar printr-o simplă atingere. Scena face parte din arsenalul lui Stephen King, care le dă atâta putere romanelor sale prin implicarea afectivă a cititorului. Episodul îl împinge pe Paul să sape în trecutul lui John.
     Din păcate Mister Jigles are un sfârșit nu tocmai plăcut cu ajutorul lui Percy Wetmore, în ajunul execuției lui Delacroix.

     În fine, Stephen King își arată adevăratul talent, atunci când îl prăjește pe Delacroix. Ați văzut vreodată cum e prăjit porcul înaintea Crăciunului? E nimic pe lângă ce a pățit sărmanul Delacroix. Unii au zis că e o mână divină la mijloc. E ciudat că tocmai prin Percy Wetmore a ajuns să acționeze divinitatea, nu?
     Apropo, Mister Jungles, nu și-a dat încă ultima suflare...

     Partea a cincea este dedicată în totalitate vizitei pe care John Coffey o face acasă la administratorul închisorii, Hal Moore, pentru a o vindeca pe soția acestuia de cancer. Acesta este un prilej bun pentru ca condamnatul la moarte să-și arate pe deplin nevinovăția, nu doar prin faptul că el vindecă și nu omoară, ci și prin dovezile pe care Paul Edgemore le găsește în favoarea lui.

     În ultima parte vedem că John Coffey nu este atât de inocent pe cât ne-a lăsat autorul să înțelegem până acum. Și reapare un vechi personaj... Dar vă las pe voi să descoperiți aceste lucruri când veți citi cartea.
     Din păcate, din toate cărțile citite de Stephen King, aceasta a fost prima care a avut un sfârșit liniștit. Nu l-am citit cu sufletul la gură și acest lucru nu îi este caracteristic. La unii mai sentimentali poate chiar li se vor umezii ochii. Eu îi acord nota 4,2.

Crystian

Crimă și pedeapsă - F. M. Dostoievski
Editura RAO International Publishing Company, 1995

     În Crimă și pedeapsă ne regăsim în fața unei drame mistice, în care tremurăm pentru sufletul personajului principal, Raskolnikov, un tânăr venit la Petersburg pentru a studia la Universitate, pe la 1800 și ceva.
     Aici el intră în contact cu idei avangardiste pentru Rusia acelor timpuri, iar una anume pune stăpânire pe el într-atât încât îi întunecă mințile: ideea că oamenii sunt de două feluri, genii și idioții, sau oameni de rând care nu au puterea de a se ridica deasupra celorlalți. El realizează că se află printre cei de jos, că viața lui va fi veșnic una mizerabilă dacă urmează tiparele societății în care trăiește. Degeaba va termina facultatea, că până va ajunge și el la o oarecare stare, mama lui se va fi stins demult, iar sora lui se va fi căsătorit cu un om care va profita de sărăcia ei pentru a o face sclavă.
     Pentru toate aceste lucruri îl doare sufletul și depresia pune stăpânire pe el, iar odată cu aceasta și gândurile negre. Treptat își dă seama că toți oamenii mari din istorie (vezi Napoleon), au trebuit să calce peste oamenii de rând, să ucidă pentru a ajunge pe culmile istoriei și pentru a fi apreciați mai apoi pentru geniul lor. Prin urmare o crimă care să-l ajute să salte înainte nu ar fi nimic rău. În mintea lui, rațiunea și judecata, după cum spune Dostoievski, ia locul vieții.
     Pradă îi cade o bătrână cămătăreasă, pe care o ucide cu toporul și sora acesteia care îl surprinde asupra faptei. Dar mintea lui Raskolnikov este deja prea bolnavă pentru a-și duce planul până la capăt și se alege doar cu câteva obiecte de o mai mică valoare. Norocul însă îl ferește de martori, iar poliția nu are nici un indiciu despre el. Urmează un joc de a șoarecele și pisica între Raskolnikov și Zametov, omul legii, care îl bănuiește, dar nu-l poate dovedi.
     Pe de altă parte credința că este un om ales îl face să-și dăruiască și ultimii bănuți unor năpăstuiți ai sorții, să ia apărarea acestora și să-și bată joc de regulile societății petersburgheze și de parveniții acesteia.
     Un roman tragic, dar plin de viață, care te poartă în atmosfera orașelor rusești de la 1800, o lectură plăcută, dar care trezește în cititor o mulțime de întrebări, pe un fond de suspans continuu, căruia îi acord nota 4,9.

Crystian

Pagina anterioară Pagina următoare