|
|
 | | |
 |
Prin foc și sabie - Henryk Sienkiewicz
Editura Garamond,
|
|
|
1647. Moldova prospera sub domnia lui Vasile Lupu. La fel și Polonia cu care avea strânse relații comerciale. Prin urmare, nu este de mirare să dai de moldoveni la tot pasul prin Polonia.
Apoi a început războiul civil - la polonezi, desigur. Cazacii s-au ridicat împotriva leșilor, sub conducerea lui Bohdan Chmielnicki. La noi se numeau răscoale și erau împotriva boierilor, dar maestrul Sienkiewicz răstoarnă situația și îi prezintă pe zaporojeni ca fiind cei care au pornit un război civil nedrept împotriva șleahtnicilor unindu-se cu tătarii pentru a pârjoli țara de dincolo de Nistru, actuala Ucraina.
De fapt acesta a fost și principala critică adusă romanului: din dorința de a readuce în mintea polonezilor, trecutul glorios al războinicilor, Sienkiewicz a modificat pe ici pe colo faptele istorice și a creat o serie de eroi, cu caracteristici ce întrec oamenii de rând.
Cel mai important dintre aceștia este porucinicul Skrzetuski, personajul principal, care trece prin încercări deosebite de-a lungul întregului roman, pentru apărarea patriei și pentru recuperarea iubitei lui, cneaghina Helena, din mâna sălbaticului Bohun. Din păcate, este și ușor melancolic, căzând grav bolnav ori de câte ori jupânița Helena părea dispărută pentru totdeauna în mâinile răsculaților sau a lui Bohun.
Regăsim și personaje pitorești, precum lunganul Longinus "Rupe-glugă", al cărui scop era să taie trei capete deodată, cu paloșul lui imens, pentru a-și cinsti strămoșii și jupân Zagloba, care prin istețimea lui a salvat-o în mai multe rânduri pe Helena.
Lăsând la o parte interpretarea faptelor istorice, ce m-a frapat în tot acest conflict a fost multitudinea de străini ce luau parte la lupte. În general mercenari plătiți, aceștia erau nemți, lituanieni, tătari, moldoveni de partea polonezilor și iar tătari, rusini și otomani de partea cazacilor. Parcă cel mai mult fugeau de război tocmai polonezii care ar fi trebui să-și apere patria. Organizarea statală a Poloniei, în care fiecare magnat avea propria lui oaste făcea lucrurile mult mai complicate, față de țările române.
Să omori cât mai mulți dușmani era la mare cinste, de prizonieri nici nu putea fi vorba, sate întregi și cetăți erau culcate la pământ de pârjol, cei care scăpau vii erau duși în robie la tătari, spânzurați, violuri, pruncucideri, jafuri, erau niște lucruri atât de obișnuite încât azi te înfiori numai la gândul că așa ceva putea să existe în realitate.
În schimb războiaiele erau ca la carte: se puneau oștile față în față, începea apoi harțul între cei mai viteji din ambele tabere, apoi năvăleau una împotriva celeilalte. Nemții, supraviețuitori ai războiului de 30 de ani, erau cei mai tari și mai organizați, iar, interesant, turcii cei mai slabi. Mi-aduce în minte jocurile pe calculator. Până și preoții și vrăjitoarele aveau rolul lor.
O carte excepțională, care alături de Quo Vadis mi-au scos la iveală un scriitor desăvârșit în persoana lui Henryk Sienkiewicz, motiv pentru care îi acord nota 4,8.
|
|
Crystian
|
| |
| |
|
Egipteanul - Mika Waltari
Editura Polirom, 2008
|
|
|
O carte interesantă. Este vorba despre "autobiografia" unui medic, Sinuhe, ce a trăit cu 1.300 de ani înainte de nașterea lui Hristos, pe vremea când a început declinul marelui imperiu egiptean.
Amintirile lui încep cu copilăria petrecută în casa unui medic, Senmut și a soției acestuia Kipa. Aceștia l-au găsit pe când avea doar câteva zile, într-un coș abandonat pe Nil. Mai târziu avea să afle că are toate șansele să fie tocmai fiul marelui faraon. Dar acest lucru va rămâne o necunoscută pentru tot restul vieții lui, chiar dacă acțiunile lui vor hotărî destinul Egiptului.
Soarta îl ajută pe Sinuhe să devină medic la Casa Vieții din templul lui Amon, un zeu la modă în acele vremuri. Apoi printr-o conjunctură fericită ia parte la o trepanație, o mică operație pe creier, aplicată faraonului, ca remediu final. Acest lucru îl face faimos și îl aduce în preajma unui om important pentru viitorul Egiptului, Horemheb.
Apoi aceași soarta îl împinge și în brațele unei profitoare care-l lasă fără avere și fără părinți și îl alungă din Egipt împreună cu slujitorul său Kaptah. Rău pentru el, bine pentru noi: începem să cunoaştem lumea antică din jurul Egiptului: Siria, Ierusalim, Babilon, Creta și alte câteva locuri și neamuri pierdute în negura timpului. Este și momentul ca autorul să ne dezvăluie deșertăciunea zeilor și înșelătoriile preoților, dar și nevoia oamenilor de a crede în ceva: chiar și într-un taur mort.
Întoarcerea lui Sinuhe în Egipt aduce cu sine momentul de glorie al faraonului Akhenaton, adept al unui nou zeu Aton, ocazie cu care autorul ne face cunoscut faptul că poporul încă nu era pregătit pentru venirea lui zeu nobil (conceptele lui Aton seamănă izbitor cu cele ale lui Isus).
De altfel cartea este plină de idei filosofice, iar personajele sunt de la mic la mare mari oratori, cunoscători în arta destinului și a vieții. Au fost multe discursuri care mi-au plăcut, dar cel care m-a uns la suflet a fost a lui Kaptah, care în timp a ajuns să fie la rândul lui om liber și stăpân. El zice că e mult mai bine pentru un stăpân să aibă muncitori decât sclavi. Un muncitor lucrează toată ziua pentru un salar de mizerie, după care nu mai ai nici o treabă cu el, pe când un sclav... he, he... dă-i de mâncare, asigură-i un cămin, ai grijă să fie sănătos. În plus nu are nici o motivație să lucreze, își fură stăpânul pe toate căile. Ce mai, e mult mai bine să fi sclav decât un muncitor salariat.
Și cel mai comic discurs: între un bărbat și o femeie care se ceartă să nu te bagi că ajungi să te pui rău cu amândoi.
Vreți să mai auziți și altele asemenea? Citiți cartea lui Mika Waltari că merită! Eu îi acord nota 4,5 pentru că personajele nu sunt realistice, dar discursurile și acțiunile lor își merită toți banii.
|
|
Crystian
|
|
|
Pagina anterioară Pagina următoare |
|
|
