|
|
 | | |
 |
Culoarul morții - Stephen King
Editura Aquila `93,
|
|
|
Culoarul morții era locul prin care treceau condamnații la moarte, pe ultimul lor drum către scaunul electric, în penitenciarul de la Could Mountain. Aici își petrece ultimele zile uriașul de culoare, John Coffey, acuzat că a ucis cu sânge rece gemenele unui cultivator de bumbac. Aici este locul de desfășurare al acțiunii din romanul cu același nume de Stephen King.
Îmi plac mult cărțile lui Stephen King, dar am rămas dezamăgit când am aflat, din cele două introduceri ale cărții, că acesta le scrie la comandă, programat, și că este angrenat într-un mecanism comercial foarte bine organizat. S-a dus pe apa sâmbetei tot romantismul genului horror...
Tot din aceste introduceri am aflat că Culoarul morții este o carte pornită de la o idee care i-a venit celui care-i vindea drepturile de autor în străinătate, Ralph Vicinanza, pe sistemul "Ce-ar fi să scrii un roman în serial, cum făcea pe vremuri Dickens". Au urmat negocieri cu editorii, s-a pus omul pe treabă și uite romanul, șase săptămâni la rând în topul celor mai vândute cărți din New York Times.
M-am pus pe citit și am hotărât să tot scriu puțin câte puțin pe măsură ce citesc câte un episod.
Primul episod mi-a adus aminte că am văzut filmul mai demult, cu Tom Hanks (Paul Edgecomb) în rolul gardianului șef de la Sectorul E, locul unde erau încarcerați condamnații la moarte înainte de a fi duși pe Culoarul Morții. Acesta joacă și rolul povestitorului în roman. Cititorul face aici cunoștință cu John Coffey și cu faptele de care este acuzat acesta, lăsând însă acel semn de întrebare dacă într-adevăr este vinovat sau nu (John Coffey este retard și nu prea își aduce aminte nimic din ceea ce a făcut și nici măcar cine este și de unde vine). Mai facem cunoștință cu alți condamnați la moarte și cu un șoricel năstrușnic, care le dă de lucru gardienilor prin aparițiile sale neașteptate.
Ceva miroase în aer și în ultimele pagini autorul lasă un cârlig pentru episodul al doilea (slăbuț zic eu), când Paul, gardianul șef ne face destăinuirea că John Coffey la marcat atât de mult încât a fost ultimul la care a mai participat la execuție. Aha, va să zică ceva trebuie să facă omul ăsta mai încolo...
În comparație cu celelalte romane ale lui Stephen King, aici am simțit comercialul, din păcate (poate și pentru că am fost pus în gardă). Să vedem ce va urma...
Partea a doua ne aduce în atenție conflictul mocnit dintre gardianul răutăcios (și pilos) Percy Wetmore și Mister Jigles, șoricelul năstrușnic dresat de către un condamnat de origine franceză, Delacroix. Piercy este pus la punct în final de către un nou deținut, Billy Wharton.
Este interesantă fața umană, copilărească, pe care autorul o dă condamnaților la moarte. Billy Wharton apare la timp să ne amintească că în spatele aparențelor stau criminali periculoși.
A treia parte este locul în care supranaturalul, doar intuit până acum, este redat în cea mai sublimă formă, atunci când John Coffey îl vindecă de prostată pe Paul, doar printr-o simplă atingere. Scena face parte din arsenalul lui Stephen King, care le dă atâta putere romanelor sale prin implicarea afectivă a cititorului. Episodul îl împinge pe Paul să sape în trecutul lui John.
Din păcate Mister Jigles are un sfârșit nu tocmai plăcut cu ajutorul lui Percy Wetmore, în ajunul execuției lui Delacroix.
În fine, Stephen King își arată adevăratul talent, atunci când îl prăjește pe Delacroix. Ați văzut vreodată cum e prăjit porcul înaintea Crăciunului? E nimic pe lângă ce a pățit sărmanul Delacroix. Unii au zis că e o mână divină la mijloc. E ciudat că tocmai prin Percy Wetmore a ajuns să acționeze divinitatea, nu?
Apropo, Mister Jungles, nu și-a dat încă ultima suflare...
Partea a cincea este dedicată în totalitate vizitei pe care John Coffey o face acasă la administratorul închisorii, Hal Moore, pentru a o vindeca pe soția acestuia de cancer. Acesta este un prilej bun pentru ca condamnatul la moarte să-și arate pe deplin nevinovăția, nu doar prin faptul că el vindecă și nu omoară, ci și prin dovezile pe care Paul Edgemore le găsește în favoarea lui.
În ultima parte vedem că John Coffey nu este atât de inocent pe cât ne-a lăsat autorul să înțelegem până acum. Și reapare un vechi personaj... Dar vă las pe voi să descoperiți aceste lucruri când veți citi cartea.
Din păcate, din toate cărțile citite de Stephen King, aceasta a fost prima care a avut un sfârșit liniștit. Nu l-am citit cu sufletul la gură și acest lucru nu îi este caracteristic. La unii mai sentimentali poate chiar li se vor umezii ochii. Eu îi acord nota 4,2.
|
|
Crystian
|
| |
| |
|
Nechibzuință - Amanda Quick
Editura Colemus, 1994
|
|
|
Phoebe Layton este fiica numai bună de măritat a familiei Clarington. Însă, spre deosebire de celelalte fete din înalta societate de o seamă cu ea, aceasta trăiește într-o lume de vis, a cavalerilor medievali, indusă de mulțimea de romane de capă și spadă pe care le citește și colecționează cu ardoare. Dorința de a-și găsi un cavaler care să se lupte pentru ea, să o salveze și să-i satisfacă toate dorințele, o împinge la tot felul de fapte nechibzuite, care o bagă în tot felul de buclucuri.
Ea identifică în Gabriel Banner, conte de Wylde, pe potențialul cavaler care se potrivește de minune cu figura din imaginația ei. Acesta a vrut să o salveze pe sora ei de la o căsătorie nefericită, era bogat și trăia într-un castel medieval. Mai mult era și el iubitor și autor de romane cavalerești.
Pentru a-l atrage în jocul ei, Phoebe țese o adevărată conspirație, care-l atrage pe Gabriel într-o noapte în ținutul Sussex, o regiune din sudul Angliei, pentru a-i fi însoțitor și pavăză în achiziționarea unui manuscris vechi, de la un colecționar de cărți ciudat. Însă cavalerul rătăcitor, se dovedește a fi departe de năzuințele domniței, atunci când un hoț le taie calea și le fură prețiosul manuscris.
Totuși, lucrurile se schimbă radical când Gabriel reușește să demaște jocul domnișoarei Phoebe și, deși nu vrea să recunoască, el devine tocmai personajul imaginat de Phoebe. Între cei doi se înfiripă de-a lungul romanului o poveste de dragoste plină de pasiune și bineînțeles de peripeții.
Cartea este bine scrisă și are un fir cursiv ușor de urmărit. Singurul reproș pe care îl pot aduce este că acțiunea se petrece în episoade: Phoebe intră într-o încurcătură, Gabriel apare și o salvează, iar povestea de dragoste evoluează de-a lungul acestora. Cititorul își poate pierde ușor interesul pentru următoarea aventură, partea de suspans fiind puțin anemică.
Iubitorii de romantism, trebuie să-i mulțumească autoarei Jayne Ann Krentz, alias Amanda Quick, pentru încă un roman de dragoste reușit, ușor de citit și... nerecomandat minorilor. Eu îi acord nota 3,5.
|
|
Crystian
|
|
|
Pagina anterioară Pagina următoare |
|
|
