CrysSoft Literatisia - ultima carte pe care am citit-o

     1647. Moldova prospera sub domnia lui Vasile Lupu. La fel și Polonia cu care avea strânse relații comerciale. Prin urmare, nu este de mirare să dai de moldoveni la tot pasul prin Polonia.
     Apoi a început războiul civil - la polonezi, desigur. Cazacii s-au ridicat împotriva leșilor, sub conducerea lui Bohdan Chmielnicki. La noi se numeau răscoale și erau împotriva boierilor, dar maestrul Sienkiewicz răstoarnă situația și îi prezintă pe zaporojeni ca fiind cei care au pornit un război civil nedrept împotriva șleahtnicilor unindu-se cu tătarii pentru a pârjoli țara de dincolo de Nistru, actuala Ucraina.
     De fapt acesta a fost și principala critică adusă romanului: din dorința de a readuce în mintea polonezilor, trecutul glorios al războinicilor, Sienkiewicz a modificat pe ici pe colo faptele istorice și a creat o serie de eroi, cu caracteristici ce întrec oamenii de rând.
     Cel mai important dintre aceștia este porucinicul Skrzetuski, personajul principal, care trece prin încercări deosebite de-a lungul întregului roman, pentru apărarea patriei și pentru recuperarea iubitei lui, cneaghina Helena, din mâna sălbaticului Bohun. Din păcate, este și ușor melancolic, căzând grav bolnav ori de câte ori jupânița Helena părea dispărută pentru totdeauna în mâinile răsculaților sau a lui Bohun.
     Regăsim și personaje pitorești, precum lunganul Longinus "Rupe-glugă", al cărui scop era să taie trei capete deodată, cu paloșul lui imens, pentru a-și cinsti strămoșii și jupân Zagloba, care prin istețimea lui a salvat-o în mai multe rânduri pe Helena.
     Lăsând la o parte interpretarea faptelor istorice, ce m-a frapat în tot acest conflict a fost multitudinea de străini ce luau parte la lupte. În general mercenari plătiți, aceștia erau nemți, lituanieni, tătari, moldoveni de partea polonezilor și iar tătari, rusini și otomani de partea cazacilor. Parcă cel mai mult fugeau de război tocmai polonezii care ar fi trebui să-și apere patria. Organizarea statală a Poloniei, în care fiecare magnat avea propria lui oaste făcea lucrurile mult mai complicate, față de țările române.
     Să omori cât mai mulți dușmani era la mare cinste, de prizonieri nici nu putea fi vorba, sate întregi și cetăți erau culcate la pământ de pârjol, cei care scăpau vii erau duși în robie la tătari, spânzurați, violuri, pruncucideri, jafuri, erau niște lucruri atât de obișnuite încât azi te înfiori numai la gândul că așa ceva putea să existe în realitate.
     În schimb războiaiele erau ca la carte: se puneau oștile față în față, începea apoi harțul între cei mai viteji din ambele tabere, apoi năvăleau una împotriva celeilalte. Nemții, supraviețuitori ai războiului de 30 de ani, erau cei mai tari și mai organizați, iar, interesant, turcii cei mai slabi. Mi-aduce în minte jocurile pe calculator. Până și preoții și vrăjitoarele aveau rolul lor.
     O carte excepțională, care alături de Quo Vadis mi-au scos la iveală un scriitor desăvârșit în persoana lui Henryk Sienkiewicz, motiv pentru care îi acord nota 4,8.

Crystian

Aventurile echipajului Dox - Ochii diavolului - Peter Gontran
Editura Marist, 2004

     Pe insula Saint Kitts sau Saint Christopher din Marea Caraibelor se întâmplă lucruri stranii. Cu exact doi ani în urmă, mașina guvernatorului insulei, Sir Hubert, lovește o fetiță băștinașă, în timpul unui tur al insulei. Accidentul adună repede băștinașii din sat, printre care se află și mama victimei. Văzându-și fiica moartă, aceasta începe să-i blesteme pe șofer și pe Sir Hubert. Spre ghinionul lor era o vrăjitoare, practicantă de voodoo.
     Guvernatorul, om cinstit și modest, nu profită de suveranitatea lui și lasă poliția să-și facă datoria, astfel șoferul este condamnat la șase luni de închisoare, iar el obligat să-i plătească despăgubiri familiei victimei.
     Însă se pare că blestemul îi ajunge din urmă și nu ține seama de îndreptările făcute de justiția umană: șoferul se spânzură aparent, exact la un an după accident. Nu a existat nici un semn înainte că ar fi vrut să o facă... Mai mult, au început să se întâmple tot felul de accidente stranii, stânci care cad din senin, accidente de mașină fără sens, pachete cu organe de animale. Toate împotriva lui Sir Hubert.
     Acum însă, întâmplarea face să apară în portul insulei iahtul echipajului Dox, See Adler. Sir Hubert profită și îi invită pe Marian Farrow și pe Robert Bertram la un bal orgaizat la reședința guvernatorului, ocazie cu care le expune întâmplările stranii prin care trece.
     Cum, nu știți cine sunt domnii Farrow și Bertram? Nu știti cine este echipajul Dox? Adevărul este că nici eu nu am auzit până acum despre el, deși Doxurile (cum le spune la cărticelele din serie) par să existe demult pe plaiurile mioritice, încă din perioada interbelică. Deși nu vor să recunoască, cei doi sunt niște detectivi care își desfășoară activitatea prin locuri exotice, cum ar fi și insula noastră. Ei mai sunt însoțiți de un negru congolez, Pongo sau "Uriașul" și de ghepardul Maha, care îi ajută să iasă din situațiile dificile.
     Din păcate, sosirea echipajului la balul organizat la reședință nu pare să-l ajute prea mult pe guvernator - Sir Hubert este găsit spânzurat în propriul birou cu ușa închisă pe dinăuntru. În confuzia creată, dispare și Sheila, fiica guvernatorului.
     Vor reuși cei din echipajul Dox să rezolve această nouă enigmă apărută în cale?
     Vrăjitorie, organizații secrete, crime și dispariții misterioase, un peisaj exotic dintr-o insulă din Caraibe și atmosfera începutului se secol, fac din acest miniroman polițist o lectură mai mult decât agreabilă. Pentru toate acestea îi acord nota 3,5. Să sperăm că editura Marist nu va întrerupe seria!

Crystian

Pagina anterioară Pagina următoare